Studying to be a doctor while living as a patient

Mă gândesc uneori că sunt prea fericită. Sau prea tristă. Mă gândesc alteori la cum ar fi să dispar. Dacă lumea se va întreba unde sunt, dacă o să mă caute cineva. În unele zile mă gândesc la cum ar fi să am o familie. Iar în altele mă gândesc doar la singurătate și mă cuprinde plânsul. Dar materialul acesta nu e despre mine. E despre o fată care se deschide cu curaj, care vorbește despre acceptare, despre propria-i îmbrățișare, despre diagnostice și regăsire. Despre ea, așa cum o face rar, cu toată forța și cu toată magia ce zac în ea. Ea e Denisa Miriam Mihuța, întruchiparea puterii!


Am rugat-o să se descrie.

Nu e o întrebare deloc simplă pentru mine. A trebuit să mă descriu și la terapie și când mă întrebau medicii psihiatri. Stăteam minute în șir să mă gândesc și niciodată nu puteam. Singurul lucru concret la care am ajuns, în ceea ce privește descrierea, e că sunt complexă și complicată. E singura concluzie la care am ajuns. Am avut o copilărie destul de rea, fiind victima abuzului emoțional și fizic. Ideile și părerile despre mine, le-am văzut prin prisma a ceea ce mi se implementa în minte. Atunci când îți zice cineva în continuu că nu ești bun de nimic și că nu e bine ce faci, tot felul de critici, în continuu…(începi să crezi). Am lucrat foarte mult pe partea cognitivă, ca să-mi schimb anumite probleme, care țineau de percepție, inclusiv despre percepția asupra mea. Abia după mult timp, reușesc să-mi fac un portret, să mă descriu ca o persoană complexă și complicată. În același timp, îmi place foarte mult să ajut, deci pot să zic că și empatică.


Cum rămâne aici?

Prima implicare în voluntariat a fost la aproape 17 ani, prin intermediul terapeutei mele de atunci. Am rugat-o să-mi spună neapărat o asociație care se ocupă de copii cu probleme. Și așa am ajuns să fac prima dată voluntariat la Învățăm cu pictograme, unde ne ocupam de copii cu tulburări din spectrul autist.

Acum sunt implicată în Asociația Little People și în Asociația Blondie. În același timp, mă mai ocup ocazional de copiii cu autism, dar nu ca înainte. La copiii cu cancer, la Little People, am ajuns datorită (sau din cauza) unei experiențe pe care am avut-o în familie, care a avut un impact destul de puternic asupra mea. Și m-am gândit că, prin „experiența” mea indirectă cu cancerul, știind ce presupune și cât e de greu, să pot să fiu acolo pentru copiii din spital. Tot la copii ajung, pentru că e mai ușor să poți ajuta pe cineva în timpul formării. Adulții sunt deja formați, ei sunt „fixați”, creierul lor e „complet” și nu prea ai ce să le faci. Poți să-i asculți, dar nu poți să îi „ajuți-ajuți”.

Câteva fotografii cu Denisa, la activitățile Asociației Little People

Pe parte personală m-a ajutat, pentru că simțeam că am un scop. Eu mă lupt în continuu, dar acum nu la fel de mult ca înainte… A fost foarte nasol cu gândurile suicidale și am avut și o tentativă de suicid, m-am trezit după câteva zile în spital. Iar voluntariatul și faptul că sunt aproape de oameni mă ajută pe mine să rămân aici.

Cred că depinde de fiecare persoană cât poate să ducă. Pe mine voluntariatul m-a ajutat mult, psihic vorbind. Adică, când cineva are cancer, tu te aștepți ca acea persoană să nu „make it”, adică să nu supraviețuiască, tot timpul. Acest lucru ar putea fi ceva care, pe altcineva, poate ar traumatiza. În Asociația Blondie e vorba despre copii născuți cu boli cardiace foarte grave, abandonați în spital sau născuți prematur, și nici ei nu supraviețuiesc tot timpul. Atunci, din nou, depinde foarte mult de fiecare cât poate să ducă. Poate să ajute voluntariatul, dar, în același timp, poate să facă și rău. Totuși, eu cred că e cel mai bun mod în care ai putea să-ți petreci timpul.  

Colaj realizat cu ajutorul informațiilor de la Mental Health for Romania

Diagnostic

Acum patru ani, mă tot durea capul și i-am zis mamei mele. La un moment dat, am făcut un RMN (Rezonanță Magnetică Nucleară), unde a ieșit și faptul că nu ajunge oxigen și sânge suficient la creierul meu. Apoi, am mai făcut unul, cu același rezultat. Am migrene cronice. Poate există 4-5 zile pe lună în care nu mă doare capul, în care nu simt durerea așa cum o simt atunci când e moderată. Durerea cronică e cea mai groaznică senzație, care îți cam ia din bucuria cu care ai putea să faci lucrurile.

Migrenele sunt afecțiuni neurologice și se manifestă și prin vomă, vertijul (o senzaţie falsă de mișcare în care totul se învârte), iar dacă te ridici din pat, ai impresia că ai capul ca o rocă, atât de puternică e durerea. Fiind la facultate, viața mea e foarte diferită față de viața studenților tipici. Am observat și în sesiune, cum pot ei să învețe și cum se pot raporta la examene, și cum mă raportez eu. De exemplu, am restanță la chimie, nu am luat examenul din prima și la restanță nu am putut să ajung pentru că mi-a fost foarte rău, din cauza durerii de cap. Și sunt foarte multe situații asemănătoare când tu chiar vrei să faci ceva, dar durerea îți fură acel lucru. Uneori ai nevoie să o faci, eu aveam nevoie să-mi iau examenul.

Durerea cronică nu-ți trece cu antiinflamatoarele și medicamentele pe care le iei la dureri obișnuite. Am încercat foarte multe medicamente și nu au funcționat. Și am ajuns pe fiole intravenoase. Bine, acum de când cu pandemia, nu am mai putut să-mi primesc acest tratament, și a trebuit să le înghit, ceea ce a fost horror. Făceam lunar tratament intravenos cu Algocalmin și Tramadol, iar în foarte multe cazuri ajungi la o dependență. Cu asta vine la pachet durerea cronică, cam așa ți se schimbă viața. Ajungi să fii dependent de anumite substanțe.

Dar terapeuta mea și animăluțele m-au ajutat foarte mult. Și toții copiii pe care i-am cunoscut, și cei cu autism, și cei cu cancer și bebelușii, cei abandonați în spital, toți sunt și au fost niște luptători. Am învățat și eu de la ei cât e de important să ai speranță și să continui să lupți.


Tulburările emoționale în România

În România nu se prea vorbește nici de tulburările psihice sau de importanța sănătății mentale, și nici despre anumite afecțiuni. Majoritatea oamenilor care suferă de o boală, nu prea vorbesc despre ea și nu se exteriorizează. Eu am exteriorizat ce simt, pentru că m-am gândit că prin experiențele mele, poate, pot să ajut pe cineva. Și eu la rândul meu, m-am înscris în anumite grupuri, care sunt concentrate pe nevoile mele, din străinătate. Am căutat grupuri și persoane care se află în situații similare cu ale mele și am văzut cum se manifestă și cum se ajută ei, și așa am ajutat și eu. „Influnecerii” nu vorbesc despre importanța sănătății mentale, nu se scrie în presă despre asta, mai nimic nu se întâmplă în legătură cu acest subiect. Și eu cred că din acest motiv, oamenii nici nu știu foarte multe. Și neștiind lucrurile de bază, nici nu pot să ajute, nu știu să o facă, nu știu ce ai, cum să se raporteze la tine.

Pe la începutul experienței mele cu tulburările psihice, a fost groaznic faptul că oamenii nu erau alături de mine. A fost foarte greu, nu că acum nu ar fi, dar am mai învățat anumite lucruri de la terapie. La început mă simțeam atât de singură, era o singurătate care ajungea să mă doară și fizic. Conștientizam cât de singură eram și că nu aveam pe nimeni cu care să vorbesc. Și când încercam să vorbesc despre asta, simțeam o ușă mare care mi se trântea în față. Toate m-au afectat destul de tare, de asta am și ajuns la tentativa de suicid, și încă mă chinui puțin.

Atribuim foarte ușor termenul de bipolaritate. Cred că, de fapt, primul pas e să conștientizezi existența tulburărilor psihice. Apoi, în cazul tulburării bipolare, ajungi la un diagnostic foarte greu. Eu prima dată am fost diagnosticată, și majoritatea oamenilor, prima dată sunt diagnosticați, cu tulburare depresivă majoră sau cu tulburare de personalitate Borderline. Multe boli din acest spectru psihiatric sunt codependente, adică dacă ai ceva, poți să mai ai și altceva. Tulburarea de personalitate Borderline vine la pachet și cu bipolaritatea. Dacă primești un diagnostic, nu e exclus să ai și altceva. Conform Manualului de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM), trebuie să ai simptomele specifice unui tip de personalitate (1, 2, ciclotomie), timp de minim șase luni. În perioada asta, trebuie să ți se observe stările foarte atent. Chiar dacă primești diagnosticul de tulburare depresivă majoră, tot trebuie să fii foarte tare analizat. Schimbările de stare trebuie să fie destul de evidente: atunci când ți se schimbă stările fără motiv, ești fericit timp de mai multe săptămâni și, într-o zi, te trezești cu o stare depresivă, încât îți dorești să mori, să ți se întâmple ceva ca sa nu mai simți, atât de intensă e. Și schimbările de stare, de la o extremă la alta, sunt foarte importante. De multe ori apar și psihoze (spre exemplu, halucinații sau idei delirante), care sunt și ele luate în calcul într-un diagnostic. Și episoadele maniacale sau hipomaniacale, plus depresive.


Mental Health for Romania

Am scris un articol pentru Mental Health for Romania un articol despre stigmă, diagnostice și regăsire. Am primit feedback și de la echipă, dar și de la alți oameni care mi-au scris pe Facebook. Mesajele pe care le-am primit au fost foarte drăguțe și pozitive. Sunt conștientă că nu sunt doar mesaje pozitive. În trecut, când am postat despre suicid, cineva îmi scrisese că ce tot caut atâta atenție, că dacă vreau să mă sinucid, să mă sinucid. Acum am primit un feedback foarte drăguț. Două dintre mesaje le-am și ținut minte, o fată mi-a zis că e fericită pentru că am ales să împărtășesc povestea mea, fiindcă o ajută foarte mult, iar un băiat a zis că se bucură că, în sfârșit, și în România se pun lucrurile în mișcare. Împreună cu Dan Mirea, din echipa Mental Health, am făcut grupul de suport pentru tulburarea bipolară. În România mai e un singur grup de acest gen.

Proiectele Organizației Mental Health for Romania

În loc de final

Toată lumea experimentează tot felul de stări. Dacă ești anxios, nu înseamnă neapărat că ai anxietate, care e, de fapt, boala. E foarte greu să faci diferența dintre personalitate și tulburările psihice. Tu poți să fii introvertit, dar asta nu e o boală, e mai mult o trăsătură de personalitate. Sănătatea mintală e atunci când ai anumite probleme, le conștientizezi, îți dai voie să suferi, suferi o perioadă și reușești să te vindeci, să revii la cum ai fost înainte. Mai mult prin posibilitatea ta. Să fii conștient că ți se întâmplă ceva nasol și să îți dai voie să trăiești toate sentimentele pe care le simți. Dar să nu ajungi să intri tu sub stăpânirea acelor emoții, și să ai tu controlul, pentru că poți să-l ai. Atunci când te învață cineva să obții controlul, atunci nu mai e vorba de sănătatea mintală, atunci ești ajutat deja.

 În timp ce vorbesc, mai am o grămadă de idei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *