Strigătul Biancăi

Fiecare zi continui să mă surprind. Cum reușesc să ascund atât de bine persoana care sunt cu adevărat. Nu mă refer la secrete, ci la omul fericit care încerc să par mereu. La tornada din suflet care nu-mi dă pace și mă răvășește zi de zi tot mai adânc. Nu mulți știu asta pentru că nu mulți au știut să treacă dincolo de cine încerc să par în societate, să lupte cu furtuna din interiorul meu și să o îndepărteze, Puținii care au putut, au reușit să mă facă să dansez prin ploaie și să simt, pentru un timp, că totul e bine.

Vreau să dau voce lupilor din interior care strigă încă din ianuarie, de când a apărut, însă mereu și mereu apărea altceva de scris. Dar mi-am păstrat dorința vie, pentru că asta am învățat de la Bibi, că trebuie să crezi foarte mult, să muncești poate mai mult, iar, în final, dorința ta va deveni realitate. Și ce zi mai bună pentru povestit despre o carte dacă nu chiar de ziua ei, de ziua cărților…

Lupii din interior strigă”, scrisă de prietena mea Bianca Albu și publicată anul acesta la Editura Gordian, este, înainte de toate, un act de curaj. O confesiune despre strigătele de ajutor. O expunere în pagini, în văzul tuturor, al celor mai vechi și dureroase dorințe. Este o combinație fatală între viața pe care a primit-o și viața pe care și-ar fi dorit-o. Și pe care ar fi meritat-o. Este o amplă scriitură despre voință, despre negare sau refuzuri, despre ce înseamnă perfecțiunea, despre cum te judecă lumea și despre cum ajungi să te iubești cu adevărat, atunci când nimeni nu o face.

Ești atât de obișnuită cu durerea și ca tu să te pui pe planul secund, încât, atunci când ai un moment de care ar trebui să te bucuri, ți se pare ceva ciudat. Refă prioritățile, pune-te pe planul întâi. Trebuie să înțelegi că există momente în viață când trebuie să spui nu și să-ți spui ție da. Cine ține cu adevărat la tine, nu va pleca atunci când vei spune o dată nu. Cine ține cu adevărat la tine, va înțelege. Cine nu, va folosi drept motiv faptul că te-ai schimbat, că nu te mai comporți cum vor ei de fapt.

Peste prietenia mea cu Bianca au trecut deja două ierni și primăveri. Am cunoscut-o într-o toamnă, acum doi ani. Și am știut din prima că it’s a match. Am știut din prima că în ciuda selfie-urilor ei de zână, ne vom înțelege. De obicei nu-mi ies toate combinațiile așa cum mă aștept, mă rătăcesc pe parcurs, mă cert cu foc, fac scandal și-mi termin repede prieteniile. Dar cu ea, e ceva. Nu-mi dau seama ce, pentru că dacă m-aș apuca să fac o analiză detaliată, aș risca să o dau în depresie. Așa că aleg doar să spun că avem ceva puternic, tind eu să cred, deși suntem diferite.

Cu toate că suntem diferite, amândouă suntem o forță. Și apreciez mult la ea, ca să nu spun că apreciez asta și la mine, că ne repetăm zilnic că suntem puternice și că vom reuși. Pentru că asta am făcut până acum, am reușit. Iubim oamenii amândouă, extrem de puternic, dar, cu timpul, am învățat să ne respectăm atât de mult, încât să începem să spunem nu. Cu siguranță, poate veți crede că vorbesc de aroganțe, însă nu e așa. Vorbesc despre iubirea de sine, pe care Bianca a învățat-o după multe eforturi. Iubire de sine, la care Bianca a ajuns făcând pași mici, ca un copil care învață să meargă. Practic, la sentimentul ăsta Bibi a ajuns învățând din nou să meargă, luptând cu fiecare rază de soare care-i bătea în geam, cu fiecare oglindă care îi apărea în cale, cu fiecare om în fața căruia trebuia să se prefacă fericită. Să se prefacă perfectă, când, de fapt, ea iubea să fie vulnerabilă și să-și arate vulnerabilitățile.

N-am înțeles niciodată de ce e o rușine să admiți că ai o problemă, să admiți că ai nevoie de ajutor, să admiți că nu ești perfect. Nimeni nu e perfect. Și da, mi-a luat și mie mult timp până să-mi dau seama. Din păcate, a trebuit să mă distrug datorită acestor etichete ca să pot afirma acum că nu e nimic în neregulă să vorbești despre ceea ce te doboară.

Despre asta e și cartea ei. Despre vulnerabilitate și despre combaterea perfecțiunii. Despre strigătele personajului ei, Pheobe, care o reprezintă în foarte mare măsură și prin care își dorește să prindă un tren pe care Bianca, în viața reală, l-a pierdut. Mi se pare că nu e o confesiune doar despre ea, este și o redare a unor vorbe pe care nu a avut curaj sau ocazie să le spună. Mi se pare că este un strigăt către un tată, un gest de iubire pentru o mamă și o ilustrare a cum vedea ea iubirea, transformată în două personaje masculine contradictorii, la poluri opuse, dar pe care a putut să le iubească în diferite momente ale vieții ei.

Am aceeași întrebare de cincisprezece ani, dacă tatăl meu mă mai ține minte. Dacă și-ar dori să mă vadă. Dacă m-ar recunoaște dacă ne-am întâlni pe stradă. Dar cum a spus și mama, când cineva vrea cu adevărat ceva, face orice, fără nici o scuză.

Am impresia că orice aș atinge ajunge să se destrame.

Tot ce iubesc pleacă.

Lupii Biancăi au fost cu siguranță minimalizați în acest volum, lupta cu strigătele din interior fiind mult mai mare. Dar sunt extrem de mândră și de fericită că a reușit să le dea o formă, pentru că ea e una dintre exemplele vii care au reușit să facă din tristețile ei artă. Ea e una dintre persoanele care e în stare să se ridice din ruine și să construiască la loc din nou și din nou tot. Și nu doar că e de apreciat că a reușit să-și expună vulnerabilitățile în ochii lumii, „să-și spele unele rufe în public”, ci trebuie privită ca o inspirație. Așa cum o fac eu, zi de zi. Ea e motivul pentru care scriu mai des despre mine și despre ce simt.

Sunt un dezastru emoțional. Și nu pentru că au venit furtuni denumite să dea cu mătura pe unde apucă și să îmi răvășească sufletul, ci pentru că așa am fost creată. De când m-am născut, o parte din mine lipsea. Știu, n-ai spune. N-ai spune pentru că atunci când mă vezi sunt fetița fericită, cu glumele mereu la ea. Fetița care îi face pe toți să se simtă mai bine, mai puțin pe ea. Pentru ea încă nu a descoperit leacul cel mai bun. A dat de câteva ingrediente care i-au ameliorat simptomele și care au alungat uraganul ce a răscolit toate mizeriile stocate în corpul ei. Le-a aruncat în colțuri diferite, crezând că, odată cu ele dispărute, totul avea să fie altfel. Nu. Erau mizeriile ei. Mizerii care au luat parte la construcția celei de acum: o fată cu vise mari, care și-a pus ambițiile pe tavă și le-a împins până când au ajuns acolo unde și-a dorit de fiecare dată. Și dacă încă există părți unde ambițiile și determinarea nu au fost hrănite, înseamnă că nu e capătul tunelului, iar destinația finală e pe aproape.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *