panică

De multe ori simt că nu mă potrivesc cu nimeni și nimic. De multe ori simt că oricât aș încerca, parcă tot nu mă place nimeni. De multe ori realizez că ar trebui să nu mă mai străduiesc atât de mult. Dar, de și mai multe ori, îmi dau seama că aș rămâne singură și mă apucă disperarea. Sunt ba tristă, ba fericită. Ba sunt ok, ba nu sunt. Ba cred că pot, ba cred că nu sunt în stare de nimic.

Și-mi zic că o iau mai ușor. Îmi zic că e în regulă să nu mă potrivesc. Dar când mă duc la cineva și simt că atenția nu e asupra mea, mă cuprinde o panică imensă. Mă cuprind gânduri groaznice… că nu sunt suficientă, că nu fac lucrurile bine, că nu spun ce trebuie, că nu zâmbesc prea mult, că nu măgulesc cum ar trebui. Inclusiv că nu mă prefac suficient de tare.

E o chestie care mă spulberă de multe ori. Și-mi zic că o iau mai ușor. Și totuși nu reușesc. Mă compar prea mult, mă subestimez prea mult uneori, iar alteori mă supraestimez. Și atunci mă întreb cum sunt eu cu adevărat? Cum am pretenția ca cineva să mă accepte și să mă ia așa cum sunt, când nici măcar nici eu nu știu cine sunt cu adevărat. Care sunt gândurile mele bune. Care sunt momentele în care sunt eu, cea reală. Ce imperfectă, dar reală.

Pentru că, în restul timpului, sunt doar un amestec nisipos între cine mi-aș dori să fiu și cum și-ar dori alții să mă vadă. Mi-e frică să spun nu, din cauza respingerii. Dar învăț să o fac totuși, pentru binele meu. Uite acum, de exemplu, am refuzat un film, pentru textul ăsta. Și nu refuz des filme. Însă mi-am zis să o iau mai ușor.

Fac asta pentru și în zilele în care am puțină milă de mine și nu trag în ultimul hal pentru performanță și perfecționism. Și realizez, că oricât aș trage, lumea va avea mereu ceva de spus, mereu voi fi imperfectă. Și accept asta. Accept când gândesc matur și rațional. Acum însă, mă gândesc obsesiv la ce ar trebui să fac să nu mă simt singură. Să țin gândurile sub control. Să-mi concentrez atenția pe mine, pe lucrurile bune, pe zâmbetele sincere. Nu să mă prefac.

Mă gândesc des la faptul că pentru a putea ca cineva să mă iubească, ar trebui să încep să o fac eu. Și am unele momente în care chiar nu știu cum să o fac. Și da, o iau mai ușor. Dar nu-mi place starea stresantă pe care o am atunci când mă întristez, atunci când nu pot să zâmbesc și atunci când mă străduiesc să „dau bine în lume”.

Mi-e frică de mine. De mine cea adevărată, pentru că nu știu sigur dacă mă descurc cu nebunia asta. Cu toate stările. Cu haosul. Și pentru că mi-e frică, mă mint că nu sunt ceea ce nu sunt, doar ca să încerc să mă accept mai ușor.

Astăzi, după un timp în care am fost bine, mă simt tristă fără motiv. Și nu pot să mă prefac. Și mi-e frică de starea asta teribil.

Un comentariu la „panică

  1. Marina Răspunde

    Te imbratisez
    Mi-au placut foarte tare gandurile tale.
    Poate pentru ca am trecut si eu prin asta.
    S-ar putea ca uneori sa trecem cu totii prin aceste stari.
    Mergi pe drumul tau.
    Si va fi bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *