Ojos cafés

În timpul președenției lui Nicolás Maduro, are loc cea mai gravă criză socio-economică din istoria Venezuelei. Hiperinflația, înfometarea, bolile, criminalitatea și o rată mare a mortalității, sunt câteva dintre cauzele care au provocat o emigrare masivă din țară. La începutul anului 2015, din lipsă de întreținere și investiții, producția de petrol a scăzut, precum și prețul acestuia. Guvernul nu a reușit să reducă cheltuielile în cazul scăderii veniturilor din petrol și a făcut față crizei negând existența acesteia și reprimând violent opoziția. Mii de oameni și-au părăsit locuințele, pentru a avea parte de un trai mai bun. Printre ei, și Paola Hidalgo, care a plecat din Punto Fijo acum cinci ani. De atunci, se acomodează și se bucură.


O călătorie de 9.621 km. O perioadă de acomodare tot pe atât de lungă

Povestea e foarte simplă, aș vrea eu să fie mai emoționantă, dar nu e. Tatăl meu vitreg e român. S-a căsătorit cu mama mea acum 18 ani, când eram eu foarte mică. Întotdeauna a existat ideea de a pleca din țară, chiar și atunci când situația din Venezuela nu era atât de rea. După ce a devenit greu de trăit, părinții mei au luat decizia de a pleca. Aveam 18 ani. După trei luni, am pregătit bagajele și am plecat. A fost și pentru că tata e român, era și mai simplu să venim aici, decât în altă țară.  

Se întâmpla în 2015. La început, a fost foarte, foarte greu, pentru că primele luni am stat în Lipova cu bunica. Nu vorbeam absolut deloc română, vorbeam prin semne. După, ne-am mutat la Timișoara și, într-o oarecare măsură, a fost ok, pentru că am început anul pregătitor. Acolo eram toți străini și tranziția a fost mai bună, chiar dacă nu era ușoară (sunt primele luni, ți-e foarte dor de casă, de familie), ei m-au ajutat să-mi fie mai ușor. Dar a fost un proces foarte lent.

Deși m-am acomodat destul de bine, mă simt străină chiar și după cinci ani. „Ea e fata din Venezuela, vorbește bine română, e la facultate, dar e fata din Venezuela”. Tot timpul rămâi străin, nu ai ce să faci. Dar m-am simțit bine când am venit, românii sunt oameni primitori. La început, hai să zicem că, neavând contactul cu români, pentru că eram la anul pregătitor, nu am avut probleme. Dar, după ce am început facultatea, cu românii, acolo mi-a fost mai greu. Cred că a fost și faptul că eram la Medicină și, de obicei, oamenii sunt mai selectivi acolo, în ceea ce privește grupul din care fac parte și pe cine primesc în grupul lor. Și poate grupa mea de la facultate, a crezut că nu mă voi descurca, că nu voi înțelege ceea ce zic. Și nu m-au primit așa cum mă așteptam. La momentul respectiv, m-am simțit destul de rău. Nu voiam să dau vina pe ei pentru că, poate, pur și simplu, nu le plăcea de mine. A fost un semestru și jumătate și, cum nu mi-a plăcut nici cariera, m-am lăsat de facultate. Mi-am zis că nu e locul meu.

A trebuit să treacă ceva timp. Chiar dacă tot străină sunt, acum mă simt altfel. Adică românii, odată ce au văzut că am înțeles cultura, am încercat să mă adaptez, să fiu și eu parte din comunitate, m-au primit mult mai bine. Probabil se gândesc, „da, e străină, dar uite ce face ca să fie și ea parte din noi.” E mai bine!

Cred că cea mai mare frică a fost că poate nu mă voi adapta, că îmi va fi foarte greu, că nu voi reuși să ajung prea departe în carieră. Și acum am aceeași frică. La un job în jurnalism, de exemplu, mereu vor prefera să ia un român, care este nativ, decât un străin. Și e normal, îi înțeleg. Dar mă întreb ce o să fac mai departe. Când expiră viza, unde mă duc, ce fac, nu mă pot întoarce…  Totuși, cred că, cu măsură ce trece timpul, și dacă chiar muncești, poți reuși să faci ceva. Devine mai bine. Dar astea au fost friciile, dacă mă voi putea adapta, dacă voi reuși să fac ceva cu viața mea.


Aici sau acolo? Dorul de lucrurile mărunte

Pentru români, e mult mai ușor să învețe spaniola, pentru că e o limbă foarte ușoară, dar pentru noi, e mai greu. Limba română are mai multe excepții, decât reguli. E foarte grea pronunția și gramatica. Chiar dacă eu înțelegeam în proporție de 70% la început, mi-a fost foarte greu să vorbesc. Poate din rușine, din teama de a face greșeli, însă, m-am obligat să încep să vorbesc și, după, mi-am îmbunătățit limba, dar e foarte grea.

Sunt foarte multe diferențe între cele două țări. Dacă vorbim despre persoane, în Venezuela suntem oameni foarte deschiși, foarte primitori și călduroși. Chiar dacă ne e foarte greu în viață, noi suntem tot timpul bucuroși, încercăm mereu să găsim partea amuzantă a lucrurilor. Românii sunt oameni minunați, încercați tot timpul să fiți amabili, să ajutați, dar sunteți puțin mai închiși. Nu vă este atât de ușor să vă deschideți, să vă povestiți viața personală în fața celorlalți. Acolo în schimb, la cea de-a doua întâlnire cu cineva, începe respectiva persoană să-ți povestească despre viața ei. Aici nu, sunteți puțin mai reținuți.

Mâncarea e un subiect care pe mine, inclusiv la momentul actual, mă surprinde destul de mult. Mâncați prea multă carne. La noi, alimentația e bazată mai mult pe făină, orez, paste, foarte mult porumb. Preparatele tipice sunt pe bază de porumb. Aici, în schimb, e cu carne. E foarte greu să faci tranziția de la o alimentație mai ușoară, la una cu multă carne, dar te obișnuiești la un moment dat. Adică acum nu mai pot trăi fără sarmale. 🙂

Îmi lipsește familia. Cea mai mare parte din familie e acolo, prietenii, oamenii cu care am crescut sunt acolo. Îmi lipsește căldura despre care vorbeam, sentimentul e altfel, iar de mâncare, nici nu se pune problema, mi-e foarte dor de mâncarea noastră. Noi avem un tip de făină care se găsește foarte greu, seamănă cu făina de mălai, dar se leagă cu apă rece și facem aluat. Cu el facem preparatele noastre. Pentru mine făina aia a devenit ca Dumnezeu, când o găsim, e o minune! Îmi lipsește cafeaua noastră, ciocolata noastră, lucrurile mărunte. Poate, fiind acolo, nu le apreciezi, dar, după ce pleci, îți dai seama cât de mult îți lipsesc.


Școli vrute sau nevrute

Mi-am dorit de mult să merg la Psihologie. Și anul pregătitor l-am făcut pentru acest domeniu. Dar a intervenit apoi ideea că „dacă te duci la psihologie o să mori de foame, nu o să faci nimic”. Și în Venezuela aveam acest gând, să mă duc la Psihologie sau la Medicină. Din alte motive, nu am intrat la niciuna și am ales altă carieră. Și aici aveam tot același gând. Am văzut cum e la anul pregătitor și m-am pregătit pentru Medicină. Dar nu a fost o pasiune, ceva ce mi-am dorit pentru mine, să-mi spun „da, vreau să fiu medic”. Pur și simplu a fost gândul tradițional  de a fi medic, ca să reușesc.

M-am lăsat de studii pentru un an și am lucrat. Am văzut apoi că Ministerul Afacerilor Externe oferea niște burse pentru cetățenii non-UE. Și acolo era o listă, cu diferite cariere, dintre care puteai să alegi și să aplici. Mă întrebam la ce aș fi bună, era și design grafic, care îmi plăcea, dar nu mă pricepeam neapărat, agronomie, și era și jurnalism. Și am început să mă gândesc că mie, de mică, îmi plăcea foarte mult să scriu, eram foarte creativă, și m-am gândit că poate mă potrivesc. După, mi-am dat seama că nu e că nu e vorba doar despre prezentatorii de știri în jurnalism, am văzut că puteam fi chiar jurnalism gastronomic, lucru care mi-ar plăcea. A fost și un impuls, sunt atât de multe ramuri ale jurnalismului, încât chiar cred că m-aș putea regăsi aici.

Sistemul de învățământ din România e extraordinar. E extrem de greu, dar e extraordinar. Mă refer la gimnaziu și la liceu. În Venezuela ești învățat doar lucrurile de bază. Nimic care să te determine să mergi mai departe sau să fii curios de mai mult. Aici e mult mai mult. Una dintre diferențe e că avem 11 clase, nu 12. Eu am terminat liceul la 17 ani, în 2014.

Imediat după liceu, am fost acceptată la facultate. Am făcut două semestre de inginerie biomedicală. Ești repartizat de către stat la o facultate, depinde de notele pe care le-ai luat în liceu. De obicei, la cea care este mai aproape de tine. Ai o listă cu preferințele tale, dar dacă statul a vrut să mergi în altă parte, trebuie să mergi unde vor ei. Decid ei pentru tine.

Cred că decizia de a veni la Jurnalism a fost cea mai bună de până acum. Aici cred că mă regăsesc. Poate, aici în România, limba mea română e un dezavantaj, dar faptul că vorbesc și alte două limbi, poate fi un avantaj pentru mine. Încerc să iau și părțile bune și pot face multe lucruri. De la radio (am încercat deja), la tv sau scris. Simt că nu mă voi limita la doar o parte a jurnalismului și asta îmi place foarte mult. Mi-a plăcut foarte mult radio, deși încă nu am voce potrivită. Am făcut practică la Radio Timișoara, unde am cunoscut oameni minunați, care m-au învățat foarte multe și pot să zic că am învățat cu ei mai mult, decât la facultate.


De ce ai nevoie pentru a sta legal în România?

Sunt trei condiții ca să obții o viză (sau permis de ședere) aici: să fii elev la liceu sau student la facultate, să fii angajat la o firmă (firma trebuie să fie dispusă să-ți ofere o viză, angajatorul trebuie să facă documentele pentru tine, trebuie să spună că un alt român nu poate să facă slujba pe care o vei face tu) sau să fii căsătorit cu un român. Poți face și voluntariat, cursuri profesionale sau să ai investiții aici. În mare, sunt studiul, lucrul sau căsătoria.

Eu stau în România ca student. Când am venit, permisul meu de ședere era ca membru de familie al unui cetățean român. Dar, după ce împlinești 21 de ani, nu mai poți avea genul acela de permis de ședere, trebuie schimbat.


Mai multă fericire sau mai multă tristețe?

Nu pot să spun nici că am avut o experiență foarte grea, dar nici minunată, până acum, pentru că nici timpul petrecut în România nu e foarte mare. Și mult timp mi l-am petrecut ducându-mă la lucru și la facultate. Am întâlnit oameni foarte buni, care m-au ajutat să învăț, să lucrez și să vorbesc mai bine, și să merg mai departe. Toată lumea mă întreabă mereu dacă vreau să mă întorc sau vreau să rămân aici. Iar răspunsul meu e că vreau să rămân aici, pentru că aici am o viață și cred că aș putea să fac ceva frumos.

Au fost multe momente în care am fost tristă, dar tot pe atâtea în care am fost fericită. Nu pentru că mi-a fost extrem de greu, dar nici ușor. Aici, ca să fac orice, trebuie să mă lupt destul de mult. Chiar dacă la sfârșit reușesc, e foarte greu. De la lucruri foarte simple, spre exemplu nu pot să obțin bursă, pentru că sunt cetățean străin, la taxă. Și chiar dacă îndeplinesc condițiile pentru bursa de merit, nu am voie. De ce? Nu știu. Asta a fost o luptă cu UVT-ul, în care mi-au spus că nu pot primi pentru că sunt străină. Și chiar dacă înțeleg, nu sunt de acord. Nu am nici opțiunea de a trece la buget, sunt condiționată să rămân să plătesc.


Venită din cel mai nordic punct al Venezuelei, din peninsula Punto Fijo, Paola Hidalgo duce, zi de zi, o luptă cu ea însăți. Dar și o luptă cu limba, cu oamenii, cu instituțiile statului român. Care nu sunt nici foarte prietenoase, nici foarte pregătite să o primească așa cum ar trebui. Dar, cu toate acestea, Paola nu se dă bătută. E sigură că locul ei este aici, în țara cu tradiții pe care nu le înțelegi mereu, în țara oamenilor care nu se deschid așa ușor și țara celor care mănâncă prea multă carne. Și se pregătește, în fiecare dimineață de luptă, pentru că ei, venezuelenii, sunt tot timpul bucuroși, con alegria.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *