Miss Americana

Cu el am început. Aveam 13 ani pe atunci. Și zicea așa… „Viața mea, cariera mea…visul meu, realitatea mea.” O vreme l-am scris cu peniță și cerneală. A fost o fază. Aveam o peniță de sticlă și o călimară. Codul meu moral, în copilărie, ca și acum, este structurat pe nevoia de a fi considerată bună. Despre asta scriam, asta îmi doream. În asta credeam orbește în copilărie.

Să fac ce trebuie. Să fac bine.

Nu sunt în nici un caz un om perfect, evident, dar, în general, întotdeauna am încercat… (să  fiu) doar … o fată bună. Am fost învățată să mă bucur când primesc multe laude. Eram lăudată că făceam o treabă bună. Că scriam cântece bune. Că eram un muzician bun. Nu-mi doream decât astfel de laude. Îmi doream atât laudele… încât… nimic nu mai conta. Devenisem persoana pe care și-o dorise toată lumea.

Atât de mult îmi doresc și eu asta, inclusiv acum. Fără să conștientizez neapărat mereu. Îmi doresc să fac lucrurile bine, să evit situațiile complicate, să nu deranjez prea mult. Dar, în același timp, de multe ori visez să schimb ceva. Și atunci mă trezesc la realitate, îmi dau seama că, probabil, nu voi reuși să aduc un impact în comunitate, fără să deranjez sau să trec nevăzută.

Am văzut documentarul Miss Americana și mi-am dat seama că rezonez cumva cu Taylor Swift. În primul rând, ne plac pisicile. Și laudele, după cum se poate citi mai sus. Și cumva, veți vedea în cele ce urmează, reușim să ne impunem părerile, să influențăm și alte persoane să facă ceva pozitiv, prin simplul fapt că suntem o garanție. Că noi reprezentăm o garanție.

Taylor a trecut prin numeroase momente care, nu doar ca artist cu milioane de fani din întreaga lume, te modifică. Pe la 19 ani, puștoaica Swift câștigă premiul Best Female Video, la MTV Video Music Awards, pentru videoclipul piesei You Belong With Me. Pe parcursul discursului după anunțarea câștigătorului, e întreruptă de Kanye West, care spune doar că Beyonce a avut unul dintre cele mai bune clipuri din câte au existat. Totul se întâmplă atât de repede și este atât de surprinzător, încât Taylor nu are nici o reacție și pleacă de pe scenă cu lacrimi în ochi.

Și acum mă întreb, cine suntem noi să provocăm astfel de momente? Pe bune acum, mă gândesc la reacția mea, la cei 19 ani, într-o ipostază de genul. Păcat însă că nu îmi pot imagina, dar ce e cert, e faptul că ea a rezistat mult mai bine decât aș fi făcut-o eu, probabil. Genul acesta de eveniment te transformă, lucru pe care îl demonstrează chiar ea mai departe, în film.

Era un ecou acolo. În acel moment, nu știam că îl huiduiau pe el. Credeam că pe mine. Pentru cineva care și-a creat sistemul de convingeri pe nevoia de a fi aplaudată… huiduielile a mii de oameni au fost… o lecție.

A fost catalizatorul multor incursiuni psihologice pentru mine. Nu toate benefice. Totul pornise de la ideea că n-aveam ce căuta acolo. Sunt aici doar pentru că muncesc mult și sunt drăguță cu lumea. Slavă cerului că am avut acea etică a muncii. Nu pot schimba ce mi se va întâmpla, dar pot controla ce scriu.

Mi-am pus în minte să dovedesc ce pot. Să le arăt oamenilor că merit să fiu aici.

Ca artistă de muzică country, nu le impui altora opiniile politice. Îi lași în pace. Așa suntem programați.

Dar o fată bună nu-și impune părerile. O fată bună zâmbește, face cu mâna și spune „mulțumesc”. O fată bună nu deranjează oamenii cu părerile ei.

Atât de mult mă obseda să nu dau de bucluc, că eram decisă să nu fac nimic de care se poate lega cineva.

Când avea 27 de ani, a ajuns să se lupte în instantă pentru o agresiune sexuală la care a fost supusă. Fostul Dj Mueller a pipăit-o, băgându-i mâna sub fustă, fapt la care stau martori șapte persoane și o poză. Totuși, nu a păstrat tăcerea, i-a spus șefului, au investigat, iar dj-ul a fost dat afară. Și a dat-o în judecată pe Taylor pentru milioane de dolari. Așa că l-a dat și ea pe el în judecată, pentru un singur dolar.

Povestește apoi despre experiența pe care a avut-o în sala de judecată și ce a simțit acolo.

Intri în sala de judecată și dai de un individ pe un scaun rotativ, care se uită la tine de parcă tu i-ai făcut ceva lui. Primul lucru care ți se spune este „De ce n-ai țipat? De ce n-ai reacționat mai rapid? De ce nu te-ai îndepărtat de el?” Apoi se ridică avocatul lui și începe să mintă. L-au văzut șapte oameni și a fost fotografiat în flagrant.

Eram furioasă. Furioasă că a trebuit să fiu acolo. Căci asta pățesc femeile. Că sunt oameni plătiți să chestioneze victimele. Eram furioasă pentru detaliile reinterpretate. Când ai câștig de cauză, nu ai sentimentul victoriei… pentru că procesul dezumanizează. Asta, cu șapte martori și o fotografie. Cum e când ești violată și n-ai nici un martor?

Mi-a plăcut mult faptul că nu s-a limitat doar la obținerea câștigului de cauză, ci a și share-uit din experiența ei cu toți fanii care au venit la un concert pe un stadion din Tampa, Florida. Cumva, mi-a dat curaj. Că mai există și oameni care transformă experiențele neplăcute în momente de inspirație pentru alții. Și cum spuneam și mai sus, Taylor este o garanție. Taylor nu își dorește să te convingă să faci ceva anume, ci pur și simplu reușește să facă asta prin punerea pe masă a propriilor experiențe și gânduri. Ce mi-aș fi dorit să se fi întâmplat, și probabil ce și-a dorit și ea să se întâmple, este ca mai multe femei să aibă curajul să povestească prin ce trec.

Privind în urmă…Acum exact un an, exact în această zi… nu cântam pe un stadion în Tampa, ci eram într-un tribunal din Denver, Colorado. Eram acolo pentru o agresiune sexuală și ziua aceasta, acum un an, a fost ziua… când jurații mi-au dat dreptate și au spus că mă cred. Mă gândesc la toți ce care n-au fost crezuți sau la cei care se tem să vorbească pentru că nu vor fi crezuți.

Am vrut doar să spun că îmi pare rău celor care nu au fost crezuți, pentru că nu știu ce s-ar fi ales de mine dacă cineva… dacă n-aș fi fost crezută când am spus că am pățit ceva.

Documentarul prezintă evoluția ei de-a lungul anilor, procesul său de maturizare, schimbarea mentalității. Filmul prezintă, la început, o Taylor care se hrănește din laude, care nu vrea să deranjeze, care rămâne doar „o fată bună”. Continuă apoi, odată cu anumite experiențe prin care trece și odată cu avansul în vârstă, să fie conștientă de faptul că poate fi „o fată bună” și dacă se implică în problemele țării, dacă militează pentru comunitatea pride, și dacă își expune vulnerabilitățiile.

Aș vrea să nu am impresia că există o versiune mai bună de-a mea. Mă simt așa într-una.

E mult de procesat, pentru că existăm într-o societate în care femeile din divertisment sunt scoase pe linie moartă pe la 35 de ani. Toate sunt o jucărie nouă și frumoasă vreo doi ani. Artistele pe care le știu s-au reinventat de 20 de ori mai mult decât bărbații. Sunt nevoite. Altfel, ești pe drumuri. Te reinventezi întruna… Îți găsești constant noi unghiuri pe placul oamenilor.

Fii nouă pentru noi, fii tânără pentru noi, dar numai într-un fel nou și cum vrem noi! Și să te reinventezi, dar să fie reconfortant pentru noi și un test pentru tine. Trăiește o poveste care să ne intereseze și distreze, însă fără ca extravaganța să ne jeneze. Probabil e printre ultimele ocazii ca artistă de a avea genul acesta de succes. Așa că… mă apropii de 30 de ani și-mi spun: „Vreau să muncesc mult… câtă vreme societatea îmi mai tolerează succesul.”

Mi se pare nu doar un proces fenomenal de transformare a gândirii și de modificare a anumitor credințe. Mi se pare fabulos că a reușit să facă toate aceste lucruri având în permanență pe urmele ei fani, pază și presiunea societății. Și într-o lume atât de critică și rea, tot ce îmi doresc pentru fetele la început de drum, în orice carieră, e să fiți „fete bune” ca Taylor de acum. Merită!

La fel cum merită și Miss Americana să vă uitați la ea!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *