La Julie en rose

„Bună ziua și bine v-am găsit la jurnalul Digi24 Timișoara! Sunt Iulia Pop. Iată titlurile ediției.”

Cu ochii mari și plini de bucurie, Iulia se ridică când mă vede la ușă. Mă invită să mă așez, și-mi șoptește râzând „Te servim cu o salată? Azi avem doar salată”. Vocea îi e caldă. Mergem apoi în platou, „e mai liniște”. Se aprind luminile. Tăcere monumentală, spartă totuși de glasul dulce al Iuliei: „dezemoționează-te”, și apoi râde.

Iulia Pop este prezentatoarea jurnalului Digi24 Timișoara, o mama iubitoare și un om care este înconjurat de magie. Se prezintă ca fiind „un om normal, care își iubește meseria.”

Am rugat-o pe Iulia să-mi spună tot ce crede că ar trebui oamenii să știe despre ea în 20 de secunde:  „Îmi place tare mult ce fac, chiar dacă tot timpul este loc de mai bine, atâta timp cât îmi permite bucățica mea, dau tot ce pot din mine. De abia aștept să ajung acasă să mă joc cu copiii mei și că mă bucur că poate a mai trecut o zi în care am stat mai mult cu ei, decât în alta. Am impresia că pierd momente importante și e un stres ăsta, că a mai trecut o zi și suntem mereu pe fugă.”

De la copilul timid la liceana care „explodează”

Fetița Iulia era o fire foarte introvertită care, până îi cunoștea pe ceilalți copii, era retrasă și timidă. „Așteptam tot timpul sa fiu chemata la joacă, nu aveam inițiativă din punctul ăsta de vedere, dar în momentul în care ma integram într-un grup, mi-era foarte ușor sa interacționez cu ceilalți.”

La școală a fost o elevă conștiincioasă, pe „bucățica” ei. Nu a fost olimpică, dar a mers în generală la olimpiada de română, „doar ca să mai lipsesc de la câteva ore, era la modă atunci să faci chestia asta”. În liceu s-a dezvoltat foarte mult, a „explodat”. „Practic de acolo a pornit totul, din perioada liceului și acolo m-am schimbat ca om, mi s-a schimbat firea și am putut să încep să fac 10% din ce fac acum.”

Trecerea de la liceu la facultate a fost una firească. Timișoreancă la origine, a fost o răsfățată, care însă și-a dorit să stea la cămin. „Am avut prietene care stăteau la cămin și mi se părea ceva fantastic să mă duc să stau cu ele, să învățăm acolo. Acum realizez că era mai bine ce aveam eu acasă decât condițiile din cămin, acum realizez asta, atunci nu.”

Drumul de la Economie spre Capitală, cu retur în Timișoara

Deși a terminat Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor („așa îi spunea pe atunci”), a ajuns în televiziune încă din liceu. În clasa a XI-a spune că s-a schimbat ceva. A avut parte de profesori faini, care îi îndemnau să facă proiecte „mai altfel”. „Alea m-au motivat. Și alea ne-au pus într-o competiție unii cu alții, cine face mai fain, cine e mai dezghețat”. Când a intrat la facultate, și-a dorit un plan B, pentru că „planul A era chestia asta, lumea asta, nu știu cum să o numesc, nu-i zic presă tot timpul.”

A plecat apoi la București, unde a stat doi ani. A plecat pentru a se putea întoarce aici într-un loc și o poziție pe care și-o dorea. „La București mi-am făcut o experiență care a cântărit destul de greu în momentul în care s-a deschis ceea ce vânam eu. Era vorba de stația locală de la Realitatea Tv, pentru asta m-am întors”. Mereu ne întoarcem la ceea ce iubim.

„Nu mănânc eu cine știe ce”

„Orice bucățică de timp pe care o am liberă e, clar, pentru ai mei. E clar, acasă. Acasă însemnând copiii, prieteni, sau soț sau orice înseamnă al meu.” Reușește să îmbine profesionalul cu personalul destul de bine, și datorită faptului că soțul ei, Mihai, lucrează „tot în chestia asta”. „Și o îmbini, că n-ai încotro.”

Îi plac filmele, „de mâna a cincisprezecea”, cum spune soțul ei. „Uite, nu aș putea să mă uit la Harry Potter, Stăpânul Inelelor, Star Wars, astea nu, îmi plac filmele cu oameni, cu situații pe care aș putea să le întâlnesc în viața de zi cu zi.” De mâncat, „nu mănânc eu cine știe ce”, spune râzând. Nu refuză niciodată pizza, îi plac salatele, dar merge câteodata și un McDonald’s. „Dacă îi întrebi pe colegii mei o să-ți spună că-mi plac clementinele. Și că am mâncat o cisternă, mai ales în timpul sarcinii. Râdeau de mine că o să-mi iasă un copil portocaliu, și că în loc de lichid amiotic am suc de clementine.”

„Nu știu…îmi plac oamenii”

„Îmi plac oamenii calzi și care știu cumva să se apropie de tine, asta poate că mi-a rămas din copilărie, când eram eu mai introvertită și așteptam să facă ceilalți primul pas.” Fără să-și dea seama, se mai întâmplă și acum să aștepte să facă alții primul pas. Îi plac oamenii cu care poate vorbi și la care găsește lucruri în comun cu ale ei. „Nu știu… îmi plac oamenii!”

Și, deși îi plac oamenii atât de mult, nu îi place falsitatea lor, nu îi plac oamenii care te folosesc să ajungă undeva, cei pe care nu-i interesează decât propria lor persoană și „atunci când se întâlnesc cu tine nu vorbesc decât strict despre ei, de tine uită, ești doar acolo un om care-i ascultă, n-apuci să spui ce te macină și pe tine. ”

Un om cald e și ea. Când se uită la tine cu ochii ei profunzi, te simți puțin intimidat, însă, în același timp, simți bunătatea, prietenia, dar și profesionalismul de care dă dovadă în fiecare zi în fața camerelor. Iulia Pop te atrage magnetic să rămâi în fața televizorului chiar și la cea mai neinteresantă știre. Te captează, prin tonalitatea vocii, dar și prin zâmbetele sincere oferite, exact așa cum m-a captat și pe mine.

„Eu sunt Iulia Pop, vă mulțumesc pentru atenție! O seară frumoasă!”


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *