La cumetrie cu Oamenii mei

Înainte de a citi orice cuvânt, te avertizez că urmează o serie de dedicații, ca la orice cumetrie, de altfel. Dacă stâmbi din nas la muzica de petrecere, te rog, poți să te oprești aici. Have fun 🙂

Ia cu bella ciao, să ai vibe bun!

M-am simțit singură tare în ultima perioadă. Singură fizic, pentru că acolo undeva sunt oamenii mei. Prietenii mei. Prietenii de la cafele. Prietenii de bune și rele. Prietenii de redacție. Prietenii de plâns. Prieteni noi. Prieteni vechi. Prieteni-familie.

Prietenia pentru mine e acea relație pe care o stabilesc imediat. Pot numi pe cineva prieten după ce am vorbit o singură dată, iar cineva îmi devine super-prieten după o săptămână. Poate sunt naivă, poate sunt prea comunicativă și inclusiv prea credulă, așa cum o să vedeți că o spun și alții puțin mai jos, dar mie-mi place de mine și de prieteniile mele create rapid.

Mi-am evaluat relațiile mai reci sau mai calde în ultimele două luni. Și mi-am dat seama că, din singurătatea camerei mele, oamenii ăștia au fost aproape de sufletul meu. Așa că mi-am provocat prietenii să scrie despre mine, cu promisiunea (pe care o îndeplinesc imediat) că voi scrie și eu despre ei și despre relația noastră. Mi-am „ales” să convoc la treabă oameni pe care îi știu de mult, dar și oameni pe care îi știu de puțină vreme. Le-am cerut percepția lor despre mine, atât personal cât și profesional, și am insistat să se spună și lucruri negative. Să vedem ce a ieșit, pentru că și eu sunt curioasă tare.

Asta e pentru Andreea

Pe Andreea Moldovan am cunoscut-o într-o seară de vară, rupea bilete la Ceau Cinema! Dacă-mi aduc bine aminte, era filmul „Procesul”. M-a prins de când am văzut-o, pentru că are o aură care luminează și noaptea. Sau poate un zâmbet prea puternic, de care te „lovești” și dacă nu vrei. E o persoană extrem de pozitivă, plină de idei și mereu organizată. Deși, aș spune și că e dezordonată în idei, dar cred că e unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult la ea, dezordinea creatoare de frumos.

Andreea e o parteneră pe cinste, cu care lucrez minunat de fiecare dată, chiar dacă uneori e lipsită de chef. Îmi place de ea de mor, pentru că deseori e răutăcioasă, așa ca subsemnata, și, spre deosebire de mine, e mult mai calmă când situațiile sunt întinse tare. Ne completăm de multe ori, mai puțin în momentele când norii negri de peste capetele noastre se întâlnesc și ajungem să ne spunem celebrele replici „Nu am chef de nimic”-„Nici eu, vorbim altă dată”.

Mă uit la ea și mă văd pe mine, cu secrete, cu dureri, cu incertitudini, cu lupta de a ne da seama ce vrem să facem cu viețile noastre, cu frică, dar și cu entuziasm, cu bucurie pentru lucrurile mici și cu certitudinea că orice am face, o vom face bine, pentru că așa suntem noi.

Ea spune…

Uneori mă întreb cum poate fi o altă persoană oglindirea propriului tău trecut? Cum poți întâlni o fată, care să răspundă aproape oricărei povești de-ale tale cu „da, te înțeleg, fiindcă și eu am trăit acest lucru!”. Nu știu despre voi, dar eu am găsit o astfel de persoană. Numele ei este Anitta.

Anitta este cel mai cald și puternic om pe care l-am cunoscut. Ea mi-a spus că vulnerabilitatea este un lucru frumos. A stat mereu cu mine în momentele în care voiam să reununț. ,,Andreo, viața nu e așa dificilă. Hai mă, uneori oamenii sunt de cacao și tu nu trebuie să pui la suflet.”. Și bine a spus-o. O spune tare bine de multe ori. Te ceartă ca o mamă ca apoi, odată ce înveți lecția, să te strângă în brațe pentru a-ți aminti de ce trebuia să te spargi pentru a te recompune.

Însă, dacă ar fi să o îndrăgesc doar pentru un motiv, acesta ar fi: sinceritatea. Iau, ea e al naibii de sinceră. Îți spune dintr-o suflare unde ai greșit. Dar mereu o face constructiv. Pentru ea omenirea este pusă la loc de cinste. Uneori râdem, alteori suntem serioase, însă mereu suntem la un click distanță (deși suntem ambele ocupate).


Asta e pentru Erika

Erika unul dintre puii mei. Sora cea mică pe care nu am avut-o. Așa cum va spune și ea, relația noastră a început prin a fi colege la televiziunea universității, unde am lucrat împreună prima dată. Am remarcat-o prin faptul că tăcea. Oamenii gălăgioși nu mă atrag într-un mod deosebit. Și pentru că mereu venea cu o beretă. Mi-am dat seama că are un aer misterios și că, probabil, va fi de muncă cu ea până să-și facă curaj.

Erika Iszlai e o proiecție a mea din trecut, motiv pentru care mă identific mult cu ea și motiv pentru care, cred, am devenit și mai apropiate. Erika este extrem de muncitoare, face și reface materiale, de oricâte ori ar fi nevoie, suportă răutățile mele legate de redactare și, în sfârșit, și-a făcut curaj să-și spună ideile. Iar dacă ar trebui să mă rezum să o descriu în câteva cuvinte, cu sau fără confirmarea ei, aș spune că e de o nesiguranță caldă, care se transformă, treptat, într-un munte de siguranță și putere.

De ea sunt mândră pentru evoluția ei, pentru felul în care a ajuns să se deschidă, atât personal, cât și profesional în fața mea și a oamenilor. Ei îi sunt recunoscătoare că de multe ori acceptă să i se spargă oalele în cap atunci când sunt sătulă de toate și când simt că nu mai vreau. Ei îi sunt recunoscătoare că, printre toate, a rămas alături de mine, prietenă de bune și de rele, prin cea mai mare virtute a ei, tăcerea. A fost acolo doar și asta a contat.

Iar ea spune…

Când am mers la UVT TV, tu ai reușit să mă coordonezi și mi-ai dat destul de mult curaj să mă apuc și eu de treaba asta de-a reporterul. Știu că a durat destul de mult să fac primul material, dar nu ai pus presiune pe mine. La început era totul doar ceva strict profesional. Nu mă împrietenesc prea ușor cu oamenii. Sunt destul de emotivă, deși oamenii nu cred asta. Dar, încet, am descoperit că semeni destul de mult cu mine din punctul ăsta de vedere. Cred că relația nostră s-a închegat și datorită faptului că îți plac pugii:)))

Colaj de ziua Erikăi

E o relație de prietenie destul de dubioasă, cel puțin la început așa mi se părea. Dar cred ca ne am apropiat. Te-am ascultat mult și am încercat să te ajut cum pot. Poate a contat că am ascultat. Nu prea mă pricep să dau sfaturi. Îți mulțumesc pentru tot ajutorul și răbdarea. Facem o echipă bună.


Asta e pentru Lorena

Lorena Păcurar este cealaltă surioară mai mică pe care nu am avut-o. Lorena e de o perseverență și un curaj pe care rar mi-a fost dat să le întâlnesc. Chiar dacă uneori nu e sigură pe ea, chiar dacă râde, când în interior plânge, chiar dacă spune „da”, când ea de fapt ar fi spus „nu”, sau „fac” în loc de „nu mai vreau”, Lorena zilnic arată că e construită să reziste.

Uneori e iritată și o simt după miros, când scrie și aruncă răutăți gratuite. Atunci o las în pace. Alteori e dulce și râdem până nu mai putem. Nu am simțit niciodată că nu ne potrivim, mă rog, mai puțin în ceea ce privește aprecierea Vlăduței Lupău, despre care tocmai mi-a zis că „nu am nimic cu ea, după cum știi”. Aha. Revenind, din contră, cred că mereu ne-am așezat așa de bine ca piesele de puzzle. Și m-oi împrieteni eu repede, dar de potrivit piesă lângă piesă, mai greu.

Lorena a fost mereu la locul potrivit, în momentul potrivit, și plan personal, dar și profesional. Și e foarte important să știu că mă pot baza pe ea mereu. Că orice aș ruga-o, e acolo. E o dovadă nu doar de loialitate grozavă, ci îmi umple sufletul de bucurie când mă gândesc la asta. E o minunată, o serioasă incurabilă, cu un zâmbet și râs fantastic atunci când se deschide în fața ta. E încăpățânată, nu întotdeauna un lucru bun, dar admir asta la ea.

Lorena mi-a pus la text titlul „Despre o ființă sclipicioasă” și apoi a spus, poate prea laudativ…

În urmă cu câteva zile, Anitta mi-a spus că vrea să facă un material despre prietenie. Mi-a plăcut foarte mult ideea. Dar, mi-a mai spus apoi că o să scrie și despre mine. Despre prietenia noastră. Ceea ce m-a emoționat, sinceră să fiu. Pentru că nimeni nu a mai scris despre mine până acum. E ceva diferit și special când cineva te consideră important pentru el. Și vrea să arate acest lucru. Ea a decis să împărtășească prietenia noastră cu voi. Până la urmă, scrisul este una din multele pasiuni comune pe care le avem. Și cred că acestea ne-au legat și ne-au consolidat prietenia. Faptul că putem să le împărtășim. Împreună.

Am decis să scriu și eu câteva rânduri despre noi, despre această prietenie de aproape 2 ani de zile. Nu se putea altfel. Ei bine, pe Anitta am cunoscut-o în primul an de facultate. Făcea parte din trupa UVT – TV. Mi-a plăcut mult vibe-ul lor. Voiam și eu să fac parte din toată nebunia de acolo. O nebunie în sensul bun al cuvântului.

Ani a fost îndrumătorul meu, mentorul meu. Și nu exagerez aici. La început de drum, fiecare avem nevoie de cineva care să ne ajute să învățăm și să evoluăm. La ce drum mă refer aici? La toată treaba cu jurnalismul. Cu filmatul, cu camerele, cu scrisul, cu realizatul de materiale. Ea a fost acolo, mi-a explicat, a venit cu mine la toate evenimentele, care poate nu erau toate prea interactive și te mai luau cu somn, dar a venit. Și mi-a explicat ce și cum se face. Am învățat multe de la ea și din experiența ei. Poate nu își dă seama, însă impactul pe care l-a avut în viața me și prezența sa nu au fost deloc infime. Dimpotrivă, fără ea, poate nu aș fi fost atât de determinată să continui să scriu. Mi-a insuflat încredere și pozitivism.

Până când a venit vremea să părăsească echipa. O decizie pripită, care m-a șocat și întristat în același timp. Acea echipa din care am reușit și eu să fac parte, până la urmă. Însă, vă vine să credeți sau nu, această plecare ne-a apropiat mai mult. Deoarece a apărut un proiect nou, o nouă oportunitate să lucrăm împreună. Am fost mai mult decât încântată să fac parte din ceva la care ea lucrează. Pentru că face lucruri frumoase. Și magice. Întotdeauna am vrut culeg și eu din acest praf magic pe care îl împrăștie în jurul ei. Iată-ne din nou, făcând parte din o altă echipă. Dar diferită. Totul e diferit acum. Dar îmi place cum e.

Am fost martoră la multe stări prin care a trecut, ca orice om. Și ea la fel, în cazul meu. De la agonie până la extaz. Dar modul prin care ea a reușit să treacă peste toate mi-a demonstrat că e POWER. Orice ar face. Chiar dacă se mai enervează, mai face crizuțe, mai se supără, aruncă cu mici răutăți sau spune că nu mai face nimic. Toate acestea nu mai contează atunci când ajungi să o cunoști pe această Ani orange cu sclipici. Așa e ea. Puțin acrișoară, dar al naibii de delicioasă. Și sclipicioasă. Și ingenioasă. Și de treabă. Vă spun eu, merită toată osteneala. E un om pe cinste.

Cine se aseamănă, se adună. Spunea un mare filosof. Iar noi ne asemănăm în multe feluri. Perseverența, sarcasmul, încăpățânarea, glumițele, cărțile, serialele și melodiile spaniole sunt doar câteva din elementele care ne țin prietenia vie. Claro que si. Treaba cu jurnalismul și cu scrisul nici nu se mai pune. Se înțelege de la sine.

Să nu uităm despre poveștile și dezamăgirile din iubire care ne mai scutură puțin viața. Cum se mai spune, un iubit te mai face să verși o lacrimă sau te mai și părăsește, dar o prietenă niciodată. (Numai dacă e vorba de lacrimi după un râs până la leșin sau de lacrimi de bucurie.). Sau de micile bârfe ca între fete. Până la urmă, pentru ce mai sunt prietenii dacă nu ne putem plânge de orice ne nemulțumește sau vorbi despre orice și oricine, fără nicio ezitare.

Oamenii apar în viața noastră cu un scop. Iar eu îți mulțumesc ție, Ani, că ți-ai făcut apariția în viața mea. Ești ceva! Ești un fenomen! Iar eu nu spun asta oricui. Ești una din puținele persoane care merită să facă parte din viața mea. Poate sună puțin a vanitate, dar știm noi mai bine ce zic. Mă opresc aici, că iar încep să scriu romane.  Xoxo


Asta e pentru Mîciu

Despre individa asta aș povesti până nu aș mai putea, dar, la fel ca ea, o să încerc să mă limitez. Groaznic. Pe Alexandra Mîciu din Craiova o ador! Mai mult decât to the moon and back, nu știu, de vreo o mie de ori și înapoi dacă s-ar putea. Alexandra e un fel de sac de box al meu. Care încasează până se enervează și dă înapoi. Și doare atunci. Cu ea mă cert și mă împac cel mai des. Ea ma terorizează cel mai des. Cu ea vorbesc zilnic. Și dacă trece vreo zi când nu vorbim, intrăm într-un fel de criză de identitate.

Nu e proiecția mea în oglindă, ar fi îngrozitor. Dar e persoana care a fost cel mai mult lângă mine. Chiar dacă suntem departe. M-a ridicat de fiecare dată, m-a ascultat plângând, și-mi spunea mereu „Te rog eu nu mai plânge”, lucru care mă dispera mai tare. Sau când eram împreună și mi se întâmpla să mă apuce, venea și mă lua în brațe, altă chestie care mă dispera, dar rămânea acolo chiar dacă îi făceam vânt. Și apreciez asta enorm.

Ea e persoana care m-a făcut într-o seară egoistă, deși mai jos zice că nu-s, și m-am supărat atât de tare pe ea că am lăsat-o în fața localului la care am fost cu tot cu „ta-su” (se explică melodia). Iar când m-am întors era atât de ofticată, că a luat-o înainte și a trecut pe roșu, deși și acum zice că nu a trecut pe roșu.

Cu ea râzi și de chestii care nu sunt amuzante. Pentru că râzi de râsul ei. E una dintre cele mai bune și mai loiale prietene din câte există vreodată și ar face orice pentru mine, la fel cum și eu aș face orice pentru ea. Cu toate că uneori zice prostii și aberează. Dar e mult mai mult decât mi-am dorit pentru „cea mai bună prietenă”. De fapt cred că o plac mult și pentru că maică-sa face prăjituri bune pe care le servesc dimineața pe la șapte înainte să plec din Craiova. Glumesc. Sisi, te iubesc mult. Cel mai mult când pui mâna pe genunchi și râzi. Ăla e momentul tău de glorie.

Și ca să ne înțelegem, s-a chinuit să scrie pentru mine. Ce dovadă mai bună de dragoste?

Anitta e persoana pe care ori o iubești ori o urăști, eu fac parte din prima categorie, fiind prietena mea cea mai bună. Noi ne-am cunoscut în anul întâi, prin organizația studențească la care eram amândouă voluntare. Îmi amintesc că la un moment dat am avut o discuție legată de faptul că ar fi draguț dacă am reuși să ne mutăm din căminele în care stăteam atunci, împreună în alt cămin, care să fie aproape de universitate. Prietenia noastră însă, nu a început în anul întâi, ci în anul al doilea când, spre „fericirea” noastră, dosarele de cazare nu au fost evaluate corect și a trebuit amândouă să locuim în cel mai nasol cămin al Universității de Vest. Mă bucur că m-ai întrebat dacă vreau să stau cu tine în cameră, pentru că așa a început prietenia noastră. În luna în care am locuit împreună, mi-am dat seama că am putea fi prietene și te-am descoperit ca persoană.

Ea e persoana care mă înveselește când sunt cu moralul la pământ. Cea mai amuzantă amintire a mea din prietenia noastră este seara în care am petrecut cam patru ore pe o bancă pe malul Begăi, pentru că așteptam ca tipul de care îți plăcea să treacă pe acolo. Partea amuzantă este faptul că în momentul în care ne-am ridicat să plecăm, am observat că zidul colorat de pe celălalt mal, era acum alb, iar noi nu am observat asta timp de 4 ore.

Anitta e perfecționistă și nu îi place să stea în fața camerei. Am filmat cu ea un material de un minut, în cel puțin 30 de minute, pentru că ei nu îi plăcea cum iese. Uneori se enerva așa de tare încât abandonează, dar după fiecare pas în spate, mereu reușește să se întoarcă și mai puternică. Unii oameni o consideră răutăcioasă și egoistă, dar nu e deloc așa. Mereu a făcut lucruri pentru alții, punându-se pe ea pe locul doi. În fiecare echipă în care a lucrat, a dat de fiecare dată mai mult decât sută la sută și încercat mereu să ofere echipei cât mai mult din cunoștințele pe care a le posedă.

Ea e una din persoanele care a luptat foarte mult pentru visul ei, chiar dacă a fost descurajată de mulți oameni. Unii au considerat-o absolut distructivă sau o cauză pierdută, dar pentru mine, ea e omul care dacă își propune să facă ceva, reușește. Este o jurnalistă devotată, care caută mereu adevărul și care îi inspiră pe alții să facă la fel. Anitta e plină de curaj și mereu e gata să își asume riscul, dar și eșecul.

Unul din defectele ei este faptul că acordă oamenilor foarte repede încrederea ei și își pune sufletul pe tavă pentru oameni care nu neapărat merită. De multe ori a fost dezamăgită de oameni cărora le-a acordat tot ceea ce avea ea mai bun și a suferit, însă continuă să fie aceeași și admir asta la ea. Indiferent de suferințele pe care le-a avut, mereu a reușit să se ridice și fie același om bun și deschis.

 Pentru mine prietenia adevărată rezistă împotriva distanței, a tăcerii, chiar a diferențelor de opinii. Pentru mine tu ești un prieten adevărat, pentru că ai rămas alături de mine indiferent de ce s-a întâmplat în viața noastră și chiar dacă acum ne despart cam 300 de km.


Show-ul e pentru Bianca

Despre Bibi am scris deja de două ori. Și de fiecare dată simt că mai am lucruri de spus. Bianca Albu e PR, e jurnalistă, scriitoare, prietenă, fiică, verișoară, cumătră și, cel mai important, un om atât de mișto. A sunat puțin a pomelnic, nu? Hai, știu că râzi. Bianca e fortză. E persoana căreia îi scriu fără să mai salut și care îmi răspunde exact la fel. E persoana care mă plimbă cu mașina ei super smecheră.

Bianca e persoana super bucătăreasă în ultima perioadă și mă tot gândesc că dacă se mărită, nu am cu ce să mă îmbrac. Bianca e persoana de care m-am agățat câteodată așa cum rar am făcut-o, cu toate că poți să mori, pentru că nu-ți răspunde la telefon. Cu Bianca râd și plâng la seriale. Chiar dacă nu le vedem în același timp.

Ea e motivul pentru care sunt mai vulnerabilă în online și offline, motivul pentru care scriu mai mult și motivul pentru care am învățat să-mi dau timp și să mă iubesc așa cum sunt. E una dintre cele mai mișto cărășence și știe asta. Și o tare iubesc!

Și ea mi-a dat un text, pe care l-a semnat „de la Bianca gi la Borlova”. Mai mult nu am de spus.

M-a abordat Anitta într-o zi, așa cum face ea mereu când i se întrezare vreo idee pentru site, așa pe șleau și direct, să scrie un articol oglindă a relațiilor de prietenie. Într-o perioadă în care distanțarea „socială” așa cum au numit-o (deși eu i-aș spune doar fizică), este factorul care ne împiedică să ne vedem între noi, să ne spunem tot ce avem de spus.

Așadar și prin urmare, am cunoscut-o pe fata asta în toamna lui 2018, când îmi puneam întrebări existențiale despre cariera mea în jurnalism. „Mă agățase” de o vreme pe social media și în ploaia mea de întrebări, am văzut o postare de a ei despre cum a mers mai departe în zona asta. Îmi aduc aminte perfect și când m-a agățat pe bune, pe facebook și eram entuziasmată că „Anitta de la UVT TV” mi-a scris. Era ca o ancoră, să zic așa, pentru mine la acel moment. M-a făcut să scriu și despre alte subiecte, nu doar despre sportul meu și eu am cărat-o la filmări după mine la fotbal și volei. Am văzut-o în momentele alea de criză în care și-ar fi băgat picioarele în toți, dar în fiecare zi se trezea și venea înapoi la redacție căci fără ea, sincer, s-ar fi dus de râpă. A ținut o redacție întreagă și a construit încă una, singură, singurică și cred că este unul dintre lucrurile pe care le admir. Are convingerea că ceea ce face va fi bine și prin asta adună și oamenii lângă ce crede și ea.

A fost una dintre persoanele alea care a stat lângă mine și m-a suportat chiar și atunci când nici măcar eu nu aș fi făcut-o. A fost și ea distrusă de iluzii și speranțe. S-a agățat și ea de ele. Și cum ne prinde pe toți „distrugerea” la un moment dat, vine cu un exploziv pe care îl torni cui crezi că te poate asculta și nu te judecă. Și atunci iese drama din ea. Știe și ea asta, dar sincer să vă spun, ca o altă persoană distrusă, militez pentru faptul că avem toată dreptatea din lume să mai facem drame din când în când.

Și m-am ținut de capul ei să scrie până când am văzut-o că și-a așternut tot explozivul pe hârtii (și o să mă țin în continuare pe capul tău legat de asta). Și într-o bună zi, va ajunge acolo unde merită. O văd un storyteller mare pentru că felul în care vorbește despre oameni și ceea ce fac ei este minunat. Chiar dacă ea uneori are contradicțiile alea în ea și o bate neîncrederea, o să o mai bat eu la cap și cu asta.

Și ca să închei, mulțumesc pentru mai multe, dar le știi deja și ți le-am mai zis, printre care că ai venit prin ploaie să vedem ultima emisiune în direct la Digi și a, da, pune în continuare explozivele alea pe hârtie.


Asta e despre tine, Raul

Despre Bastean în sfârșit pot să spun și eu o grămadă. Pentru că, doamne ajută, nu e aici să se bage peste mine când vorbesc și să nu am loc. Mda, asta e, vorbim enorm. L-am racolat pentru un interviu undeva prin februarie, pe care l-am realizat la început de martie. Fix în ziua concertului Alexandrei Ușurelu de la Timi și fix primul și ultimul material realizat față în față pentru cel de-al patrulea număr al revistei În Bine. Au fost astrele, probabil, pentru că simt că am avut mare noroc. Mi-am plănuit să fac materialul cu el la persoana întâi, să fie exact vocea și sentimentele lui, treabă care mi-a limitat mie foarte mult observațiile. Cam la cel mult patru rânduri. Puțin pentru o păreristă.

Dar recuperez aici. După interviu, îi ziceam Andreei Moldovan că mi se pare că Raul e proiecția mea masculină. Nu știu dacă să o iau de bună sau de rea, având în vedere că deseori sunt o ciudată cu schimbări bruște de dispoziție, dar, în același timp un om care ar face extrem de multe pentru ceilalți și care e dezamăgit dacă nu i se răspunde la fel. Așa spunea și el la interviu. Și chiar dacă nu-l cunosc de mult timp, mi se pare că e un suflet atât de cald, uneori neîncrezător în el și în ceilalți, dar o dată ce se deschide, e ca o ladă de zestre. E plin de iubire pentru frumos, plin de iubire pentru ai lui, așa cum rar mai întâlnești. E ca o pătură ocrotitoare pentru copiii și-ți tine ție de cald prin felul în care-și povestește viața. E ceașca veche de cafea, pentru că te ține trează și te îndulcește cu toate istorisirile. E așa, ca locul ăla magic unde se unește cerul cu marea.

Și pe cât e de dulce, pe atât poate fii de piperat, de smecheraș, pentru că te face cu o privire pătrunzătoare și cu neîncrederea în sine pe care ți-o prezintă. Și tu cazi. Dar știm și noi, știe și el, ce valoare are. Și așa valoros cum e, am de gând să țin bine de el, în ciuda faptului că nu pune virgulă înainte de dar și iar. Poze cu el nu am, că lui îi fac doar fotografii personali, așa că vă las una aici de-i place, să-l vedeți la față, deși nu cred că nu-l cunoașteți.

Hai, că dacă te uiți insistent, pici și tu…

El a zis despre mine că…

Anitta este omul inițiativelor bune din Timişoara. Era nevoie de omul care să schimbe lucrurile şi oamenii în bine. Să arate, prin jurnalism de calitate (în sfârşit!), că lucrurile pot evolua în bine. Cine mai promovează, azi, cauze umanitare şi oameni cu activități lăudabile? Într-o societate în care nevoia de rating primează, ăsta e un mare lucru. Jurnalismul de calitate înseamnă cunoştințe, documentare, obiectivitate. Mai presus decât toate acestea, talent de a spune poveşti. Anitta le are. Şi mai are darul de a avea, întotdeauna, vorbele la ea şi condeiul pregătit. E un om extrem de pozitiv, deschis şi ambițios. Mai mult decât atât, se numără printre puținii jurnalişti care consideră că menirea ei e de schimba societatea de azi ÎnBine! De apreciat!


Asta e pentru fratele meu Răzvan

Last, but not least, cum ar spune englezul, e prietenul meu Răzvan. Despre care voi vorbi doar eu, căci el e puțin ocupat cu tocarea unor gânduri. Domnul Dragomirescu e motivul, atât bun, cât și rău, pentru care sunt ceea ce sunt astăzi. E prietenul cu care întâi m-am iubit, apoi m-am urât, apoi iar iubit, apoi iar urât, și acum, din nou iubit. E omul care a dispărut și a apărut în viața mea în momente în care mergea mai bine sau mai rău. E întruchiparea binelui și a răului, de fapt, dar e un om care a fost mereu aproape de sufletul meu. Fie că a vrut, fie că l-am obligat. El e persoana care mi-a demonstrat că poate să se schimbe, dacă vrea, și că poate să o facă chiar înainte să fie prea târziu. Sau mult după ce a fost deja târziu, depinde cum vrei să o iei. Răzvan nu e doar o floare, e o forță. E un munte de lene, dar, în același timp, o persoană cu un miros al persoanelor cum nu am mai întâlnit. El e persoana căreia mereu îi spun, „da, ai avut dreptate, iar”. Și așa cum ești, bine ai revenit!

Ca să nu vă plictisesc prea mult cu oamenii mei și cumetria noastră, fugiți acum de vă sunați prietenii și spuneți-le cât de mult îi iubiți. 🙂

Și una așa, de final

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *