Filme de Cannes, pe mal de Bega

La aproape o săptămână de la încheierea „Les Films de Cannes à Timișoara 2019”, am rămas puțin tristă, pentru că am realizat că urmează o perioadă fără festivaluri. După ce am prezentat în fiecare zi filmele de la CineCultura, prin primăvară; după ce am trăit experiența Ceau Cinema!, de la tăiat pepene, la oferit tricouri, la murit de cald și la răcorit seara târziu, lângă fântâna de la Grădina de Vară; după ce am rezistat eroic la filmele de la Caravana TIFF, am ajuns să închei acest „ciclu” cinematografic în Aula Magna.

Despre filmele aduse „proaspăt” de la Cannes, pot spune că m-am îndrăgostit. Dacă ar trebui să fac un top, probabil că aș începe cu „Maria, Regina României”, proiectat în avanpremieră la Timișoara. Filmul, regizat de Alexis Sweet Cahill, are în centru un moment istoric crucial: Conferința de Pace de la Paris, din primăvara anului 1919, la care Regina Maria pleacă pentru a-i înfrunta pe cei mai puternici lideri politici ai lumii.

Scenariul a fost construit cu ajutorul informațiilor din jurnalul Reginei, din presa vremurilor și din declarațiile politicienilor. Este prezentat zbuciumul unei femei, a unei Regine, care se identifică cu durerea și nevoile unei țări aflate în război, în pericol de a-și pierde granițele. România este greu încercată de Primul Război Mondial, măcinată de boală, ținută captivă în foamete și deznădejde.

Experiența Roxanei Lupu, actrița principală, în roluri regale (Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, Prințesa Margaret-Contesa de Snowdon, Prințesa Tatiana Romanov), au ajutat-o în conturarea unei versiuni fragile și emoționante a Reginei Maria. Ea reușește să prezinte o femeie puternică, demnă, perseverentă și convingătoare, al cărei interes suprem este de a realiza România Mare, cu toate că nu este o româncă „veritabilă”. Regina convinge prin a fi ea, prin simpla ei prezență și, deși este un personaj controversat și deseori nevalidat într-o lume a bărbaților, Maria a știut să-și folosească toate atuurile pentru realizearea visului său.

Din ditribuție fac parte actori francezi, englezi și români: Roxana Lupu (Regina Maria), Daniel Plier (Regele Ferdinand), Anghel Damian (Prinţul Carol al II-lea), Adrian Titieni (Ion I.C. Brătianu), Emil Măndănac (Prinţul Ştirbey), Ronald Chenery (Georges Clemenceau), Philippe Caroit (Contele de Saint-Aulaire), Richard Elfyn (Lloyd George), Patrick Drury (Woodrow Wilson).

Filmările au avut loc în România și Franța, în locații autentice, precum Palatul Cotroceni, Castelul Peleș sau Quai d’Orsay, din Paris. În post-producție au fost realizate zone din Calea Victoriei, Gara de Nord, Gare de Lyon sau Place Vendome, așa cum arătau în 1919.

Filmul a avut premiera mondială la Festivalul Internațional de Film de la Shanghai, unde „au fost foarte implicați chinezii în ideea de patriotism; aveau o singură problemă: nu puteau să înțeleagă cum un Rege care nu era român era totuși Regele României”, a spus actorul Anghel Damian la avanpremieră.

„Maria, Regina României” arată povestea unei femei hotărâte, care devine eroina unui întreg popor, poveste pe care o puteți vedea din 8 noiembrie la cinema.

Aș continua cu thriller-ul satiric sud-coreean „Parasite”, regizat de Bong Joon-ho. Parasite a avut premiera mondială la Festivalul de Film de la Cannes, unde a câștigat Palm d’Or, devenind primul film coreean care a primit această distincție. De asemenea, a câștigat Premiul pentru cel mai bun film în cadrul Festivalului de Film de la Sydney și premiul Super Channel People’s Choice Award la Festivalul Internațional de Film de la Vancouver.

Presărat cu râs isteric, ironie, scene despre sărăcie și bogăție, filmul spune povestea unei familii dintr-un subsol mic și mizerabil, care se luptă pentru a găsi un loc de muncă, într-o economie deloc favorabilă. Totuși, apare o șansă, în momentul în care lui Ki-woo Ki-taek i se oferă posibilitatea de a fi mediator pentru Da-hye Park, fata unui om de afaceri.

După ce observă naivitatea mamei și absența tatălui lui Da-hye, și când aude că fratele mai mic și hiperactiv are nevoie de un îndrumător în artă, își recomandă sora. Ki-woo găsește modalitatea de a o prezenta pe sora sa sub numele de Jessica, o fină cunoscătoare de artă. Dispar astfel zilele în care întreaga familie plia cutii de pizza pentru câțiva bani în plus.

Printr-un plan bine gândit și prin înșelăciune, tatăl Ki-taek devine șoferul familiei Park, iar mama are grijă de casă, fiind menajeră. De aici, povestea evoluează într-o direcție în care nu ne-am închipui, iar atunci când ai impresia că totul e previzibil, situația se răstoarnă în următoarea clipă. Și se adaugă și puține glume sărate.

Râsul se transformă în plâns isteric, ironiile sunt înlocuite de momentele dramatice, iar sărăcia se întoarce ca un boomerang. Ce rezistă însă, într-un mod disperat, e mirosul. Aș putea să-l numesc chiar un motiv al mirosului, prezent pe întreaga durată a filmului. Este menționat de atâtea ori, încât determină anumite personaje să-și piardă controlul și să schimbe total sensul acțiunii.

Dacă ați ratat filmul, îl mai puteți vedea între 12 și 14 noiembrie, la Casa Studenților din Timișoara, în cadrul Korean Movie Week.

Cel de-al treilea film este „Dolor y Gloria” a lui Pedro Almodóvar. Filmul a avut debutul mondial la Festivalul de Film de la Cannes, unde a fost nominalizat pentru Palm d’Or. De aici a plecat cu Premiul Soundtrack Cannes pentru Alberto Iglesias și Premiul pentru cel mai bun actor, oferit lui Antonio Banderas. Tot această distincție i-a fost oferită și la Premiile International Chinephile Society și la 23rd Hollywood Film Awards. În cadrul International Chinephile Society, Prix du Jury a fost oferit lui Pedro Almodóvar.

Filmul, din a cărui distribuție fac parte nume mari precum Antonio Banderas, Asier Etxeandia, Penelope Cruz, Julieta Serrano sau Leonardo Sbaraglia, prezintă povestea unui regizor de film în declin. Salvador Mallo trăiește o serie de recuperări reale, dar și unele flashback-uri din copilărie sau perioada adolescenței. Mallo se reîntlnește cu o iubire veche, se reîmprietenește cu cel cu care a făcut un film cu 30 de ani în urmă și cu care nu a mai vorbit de atunci, dar reușește și să-și transpună gândurile și sentimentele în scenarii. Folosește scrisul ca terapie.

În cadrul reîntâlnirii cu actorul Alberto Crespo (Asier Etxeandia), cel pe care îl vede după 30 de ani, începe să consume droguri. În acele momente, retrăiește, în vis, copilăria din anii ’60, când emigrează cu părinții în satul primitiv Paterna, unde un tânăr zidar învață de la el să scrie și să citească. Într-un alt moment, își aduce aminte de discuția lui cu mama sa, bolnavă acum, în care ea îi reporșează că a părăsit-o și că nu a fost un copil bun. Pentru The Guardian, Almodóvar spune că aceeași părere o împărtășea și mama lui. 

Un alt moment arătat este prezența lui Mallo la o expoziție de artă, unde se recunoaște ca fiind protagonistul unui tablou. Se întoarce astfel în trecut, în momentul în care tânărul zidar lucra la bucătăria familiei și se oprește puțin pentru a-l desena, cu o carte în mână. În esență, după toate întâmplările trăite și rememorarea amintirilor, fără realizarea filmelor, fără cinematografie, viața lui Salvador nu are nici un sens, părere pe care o împărășește și Almodóvar în The Guardian.

Sfârșitul filmului aduce o scenă în care Salvador, împreună cu mama sa, dorm pe podeaua dintr-o gară, în drum spre satul Paterna. Tânărul Salvador se uită fermecat la artificiile de la o petrecere din sat. După câteva clipe, camera se întoarce și dezvăluie un sunetist care înregistrează această scenă cu doi actori. Mallo este în spatele camerei, recreând o amintire din copilărie într-un film, semn clar că a depășit criza.

Filmele sunt, de departe, cele mai bune pe care le-am văzut în ultima perioadă, așa că m-am gândit să împart puțin cu voi din experiența mea de cinefilă.

Nu judecați prea dur poveștile mele 🙂

Voi ce filme faine ați văzut recent? 

-A. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *