Colorează satul

200 de oameni împreună.

29 din 30 de case.

3 zile.

Eftimie Murgu/Rudăria.

Caraș-Severin, România.

Mi-am dat seama că uneori e mai bine să renunți la anumite lucruri. Sau viitoare acțiuni. Sau oameni. Cred că cel mai greu lucru e să renunți la oameni. Se fac răni care dor și, chiar dacă timpul le vindecă, uneori îți amintești. De clipe și de toate cele.

Unul dintre lucrurile/acțiunile la care nu am vrut să renunț totuși, a fost proiectul Color the Village. Și recunosc acum, tentative am avut. Și nu pentru că nu aș fi fost sigură că va fi o experiență mega mișto, ci pentru că nu eram sigură că-mi voi termina licența la timp.

Ah, da, licența, altă chestie la care am crezut că o să renunț până la toamnă, dar iacă-tă-mă, gata cu ea, semnată și predată. O distracție. 

Revenind, Color the Village a fost mai mult decât a atrage televiziunile și implicit telespectatorii fideli (precum bunică-mea) către acest proiect, ci a fost despre adevăratele conexiuni. Despre puterea de a munci împreună, despre puterea magică de schimba prin binele pe care îl faci, despre, așa cum zicea Rareș Năstase într-un interviu, puterea de a aduce plusuri acolo unde sunt multe minusuri.

Color the Village a fost pentru mine un moment de regăsire, de liniște deplină, un moment în care nu a mai contat nimic altceva decât zâmbetul de pe fețele oamenilor pe care am reușit să-i ajutăm, nu au contat decât „mulțumesc-urile” din toată inima și cele câteva ore pe care le petreceam alături de prietenii mei. Căci acum pot să-i numesc prieteni și pe cei vechi cu care am plecat la drum, și pe cei noi pe care am putut să-i adaug seara înainte de plecare. Și să vedeți ce chestie faină, i-am cunoscut în viața reală întâi și apoi le-am dat add.

Au fost trei zile de networking total, sau, cum i-am spune la noi, de stat la givan. Trei zile în care am văzut o altă latură a oamenilor, în care i-am văzut atât de bucuroși dimineața, pe unii dintre ei. Sau atât de morocănoși, pe alții :)) Dar asta a contat cel mai puțin, pentru că atunci când ne adunam să plecăm către viitoarea noastră „căsuță”, cu toții radiam. Pentru că știam că urmează să se întâmple ceva magic.

A și plouat atât de tare. În fiecare zi la prânz. Așa cum spunea și marele Miță, bucătarul nostru, „vă chem cu ploaia, când vine ploaia, știți că e ora prânzului”. Ciudată chestie, dar ne-am obișnuit repede. Apropo de mâncare, a fost fabuloasă. Am contribuit și noi puțin, las poze mai jos.

Bine, trebuie să recunosc că mai mult decât clipele petrecute la bucătărie, m-a încântat ziua cu Babi a noastră. O femeie so sunny, așa, plină de viață, pita lu’ Dumnezeu. Care ne-a primit cu atâta bucurie, cu atâta mulțumire, exact ce ziceam mai sus, cu scoverzi și cafia. Un deliciu. Nu doar asta a fost un deliciu, ci și echipa mea de la „Casa presei”. Las aici o pozică cu noi, dar nu vreau să o uit pe Diana, care a plecat mai devreme, dar a fost un ajutor de nădejde.

Color the Village a fost despre transformări. Despre căsuțe vechi, rănite, care au căpătat un aer proaspăt și vesel datorită mâinilor dibace ale voluntarilor. Dar a fost si despre transformarea mea. Transformarea mea în bucurie pură. Picătură cu picătură. Așa ca la ploile de la prânz.

A fost despre câteva momente, în timpul, dar mai ales după proiect, când am realizat cât de norocoasă sunt cu oamenii de lângă mine, că-i am, că mă lasă să-i iubesc și care, tind eu să cred (și sper) să mă iubească și ei.

Și că tot veni vorba de momente, e momentul să mă duc să mă pregătesc de licență. Poate le povestesc și lor ce tare a fost la Color the Village.

Și da, mi-a fost dor de voi. Și să scriu și altceva în afară de „cazul Burnei” și să descopăr procentajul de plagiat.

Dar, să ne vedem cu bine cu alte momente mișto de povestit.

Uite ce frumoși suntem 🙂

Și uite ce căsuțe frumoase am făcut

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *