Cartonaș galben de la viață

Jurnalismul sportiv a fost considerat mereu un domeniu al bărbaților. Însă, există și femei care se ocupă de acest job. Cu siguranță le cunoașteți deja pe Corina Caragea sau Ramona Păun. Dar, dincolo de sticlă, mai există alte exemple. Și nu sunt doar exemple și atât. Sunt jurnaliste sportive care, nu doar își fac meseria, ci sunt și premiate pentru munca lor.

Andreea Giuclea, reporter DoR, a câștigat la Gala Premiilor Superscrieri #9, la categoria Opinie, premiul 1 pentru materialul „Goluri mai multe, glezne mai fine”. Cu același articol, în care povestește despre importanța felului în care vorbim despre femeile din lumea sportului, este nominalizată și European Press Prize, tot la categoria Opinie. Andreea Visu, jurnalistă la ProSport, a câștigat, la doar 24 de ani, premiul „Grigore Caracostea”, pentru cel mai bun tânăr jurnalist, oferit de Asociația Presei Sportive. Iar exemplele nu se opresc aici.

Un nume care nu se află (cel puțin, încă) pe aceste liste, este cel al Biancăi Albu. Și-a început drumul în presa sportivă la doar 17 ani, a avut, până în prezent, numeroase experiențe de realizare a comunicării pentru echipele de fotbal timișorene, iar acum lucrează ca ofițer de presă la Ripensia UVT.


Prima dată

Prima dată când am ajuns pe un stadion de fotbal a fost acum trei ani, în februarie 2017. Nu aveam 18 ani. Pur și simplu, m-am hotărât într-o zi, că eu vreau să mă duc la un meci de fotbal și să scriu. Aveam deja un blog, pe care scriam impresiile mele despre echipa pe care o simpatizam pe atunci, ACS Poli. I-am scris apoi ofițerului de presă de la echipă, dacă pot să vin la meci și mi-a spus că mă așteaptă cu drag. La primul meu meci, nu știa nimeni ce am de gând să fac. O să țin minte data toată viața, 6 februarie, când le-am spus tuturor că eu plec la meci. Cei de acasă m-au întrebat „unde te duci?”. Le-am spus că „plec pe stadion”.

De obicei, nu fac lucruri prin care să ies din zona de confort. Am urcat treptele Stadionului „Dan Pătinișanu” și când am coborât pe teren, mi s-a părut o altă lume. Deși aveam un disconfort, pentru că nu cunoșteam pe nimeni, mă simțeam totuși bine, simțeam că trebuie să fiu acolo. M-am întâlnit cu ofițerul de presă, mi-a explicat ce trebuie să fac, eram puțin panicată, se vedea pe fața mea că nu știam încotro, stânga- dreapta. Nu știam când începe și cum stăteau lucrurile legate de presă. Și, pe lângă asta, a fost privirea celor din jur. Era un meci de Liga I, erau două echipe cu jucători importanți, și simțeam foarte multe priviri ale jucătorilor și ale oficialilor care se întrebau ce caută o fată pe un stadion. Apoi, am continuat să merg la meciuri și cam așa a început totul.

Povestea cu sportul e din familie, m-am născut într-o familie de sportivi, exclusiv de fotbaliști. Bunicul, unchiul și verișorul meu au fost fotbaliști și s-au ocupat de antrenorat, iar mama, mătușa și bunica au fost magazionere, se ocupau de echipamentele jucătorilor. A fost cumva o muncă în familie și o aveam în sânge. Când eram mică, am crescut pe mai multe stadioane din Timișoara. Mergeam de fiecare dată cu mama la antrenamente și la meciuri.

Nu știu cât i-am surprins pe ai mei, pentru că eu am fost dansatoare. Făceam un sport de performanță – dans sportiv. Surpriza poate a existat, atunci când m-am lăsat de dans, pentru că eram fată. Ei nu și-au dorit cumva să continuu în lumea asta a sportului, pentru că știau ceea ce implică. Cu fiecare an ce trecea, cumva, nivelul fotbalului scădea, atât ca performanță, cât și financiar.

Primul material pe care l-am făcut, l-am scris pe blog și i l-am trimis ofițerului de presă, să vadă despre ce e vorba. De atunci, am menținut legătura cu el, pentru că îmi doream să scriu cât mai mult. Am pornit cu ideea că voiam să îmbunătățesc aspectul blogului, să am mai multe poze, pentru că eu am început ca fotoreporter. A ieșit cu poze mișcate, pentru că nu aveam un aparat profesionist, dar mă încăpățânam, știam că într-o bună zi o să ajung să fac și pozele pe care mi le doresc. Ulterior, unele poze au ajuns să fie folosite și pe site-ul clubului de atunci.

La început, am lucrat pe cont propriu, dar eram prezentă la fiecare meci al echipei. Asta s-a întâmplat o jumătate de sezon, până am terminat eu clasa a XII-a. Și când spun fiecare meci, e chiar „peste tot”, am fost chiar și la Finala Cupei Ligii. Eu chiar mi-am dorit să scriu, să relatez despre lucrurile astea, să simt, să iau pulsul a ceea ce înseamnă jurnalismul sportiv, nu doar din poveștile din familie. Am fost la Finala Cupei la București, dacă-ți vine să crezi, după o seară de banchet, în clasa a XII-a. Da, mai făceam din astea. Și cu o săptămână înainte de Bacalaureat, nu știam absolut nimic, nu mă pregătisem deloc, pentru că am nimerit atunci sezonul în care ACS era la -14 puncte, nimeni nu o vedea că se va salva și totuși am ajuns la baraj. Iar eu, cu o săptămână înainte de Bac, eram la Șiria, la banchet la masa presei, când echipa s-a salvat, și atunci mi-am primit „botezul” de la colegi.


De la blog, la televiziune și comunicare

După, mi s-a propus să merg la Tele Europa Nova, pentru că era postul liber pe sport și mi s-a spus că este o oportunitate pentru mine de a mă dezvolta. Acolo am lucrat 9 luni, pe durata anului întâi de facultate. După Nova, la un an distanță, am primit propunerea din partea celor de la ACS Poli să-i ajut, ca voluntar, pe partea de imagine și presă. Atunci erau încă în Liga I și pe atunci am început să cochetez cu ceea ce înseamnă, de fapt, să lucrezi într-un club.

Am plecat de la ACS în vară, din cauza problemelor care s-au întâmplat. Și am primit, înainte de UVT-TV, propunerea de a face voluntariat la Agroland. Ei m-au sunat să mă întrebe dacă vreau să mă alătur proiectului. Apoi m-am luat cu „mâna de cap” și am venit la UVT-TV, pentru că-mi era dor într-un fel de televiziune și nu știam unde-mi place mai mult să lucrez, în televiziune sau să simt adrenalina unui club.

Am „închis” Agroland-ul și, deși atunci am văzut-o ca pe un dezastru, mi-am dat seama că era o oportunitate. Am învățat foarte mult marketing acolo, țin foarte mult să-i mulțumesc lui Tibi pentru acest lucru, pentru că m-a implicat în mai multe domenii decât presa. Mi s-a părut că am o nouă șansă să arăt acest lucru din nou la ACS, ei m-au primit cu brațele deschise pentru că și-au dorit să mă întorc. Am primit mână liberă să-mi aplic ideile și tot ce am crezut eu de cuviință că va ajuta clubul să aibă un alt cuvânt de spus, pentru că era într-o fază proastă. A contat foarte mult pentru mine acest lucru, e important când cineva vine și-ți spune că are încredere în tine, în faptul că poți ajuta clubul să aibă o altă imagine și un alt impact asupra spectatorilor care, oricum, nu vedeau echipa cu ochi buni. Pentru mine a contat și mai mult că doza asta mare de încredere a venit din partea unei conduceri de gen masculin.

Nu era o echipa văzută cu ochi buni, încă de la început. Orașul era deja împărțit în două: ACS Poli și ASU Poli, iar majoritatea nu o vedeau pe ACS drept continuarea lui Poli. De acolo a început un ,,război” al orgoliilor. Război care a fost și pe teren, după ce ambele echipe au ajuns să joace în aceeași ligă. Prin ceea ce am făcut, am văzut un impact destul de pozitiv, deoarece clubului îi lipseau oricum genul acesta de materiale (video, texte), prin care să se cunoască jucătorii, pentru că publicul nu cunoștea jucătorii. Și ceea ce mi-am dorit cel mai mult a fost și este în continuare ca grupul să cunoască jucătorii echipei pe care ei o urmăresc. Am avut destul de multe mesaje și un impact destul de bun din partea publicului, în privința a ceea ce am făcut. Când m-am reîntors, am continuat tot pe parte de voluntariat. Inițial a fost o altă convenție, dar problemele financiare erau foarte mari și, după două meciuri, am acceptat să continui fără bani.

După ACS, având în vedere că a fost locul unde m-am simțit cel mai bine și mi s-a oferit doza asta de încredere, am avut un mic colaps. Echipa a retrogradat, iar toate relațiile și tot ceea ce a însemnat pentru mine acel loc, din punct de vedere profesional, a dispărut. Am luat o pauză atunci (și de la UVT-TV și de la ACS), pentru că nu știam încotro s-o apuc, nu știam ceea ce-mi doresc, nu știam dacă-mi doresc să mai lucrez în televiziune, dacă îmi doresc să abordez în continuare varianta de club. Mi s-au propus câteva variante în vară, dar le-am refuzat pentru că nu m-am văzut în acea postură. În noiembrie, după mult timp de reflectat, am primit și o propunere din partea Ripensiei. Și de atunci, sunt la ei.

Jobul la Ripensia este primul job după trei ani în care am făcut voluntariat și în care am muncit lângă oameni. Practic, este jobul pentru care eu m-am pregătit tot timpul. E ceea ce mi-am dorit eu, la început, când m-am „apucat și băgat” în lumea asta nebună.

Cumva, nu las eu ca activitatea de la Ripensia să se ridice la nivelul celei de la Poli, pentru că am o problemă: atunci când mă implic într-un lucru, mă implic cu suflet. Și pun foarte mult suflet într-un proiect și de obicei, se termină cu câte o decepție. Și îmi doresc să nu se mai termine și aici la fel. Așa că mi-am pus eu o „gardă” cumva, dar la nivelul relațional nu am de ce să mă plâng, pentru că și aici am mână liberă, oamenii au încredere. Atunci când au apelat la mine, știau că sunt fată și că am doar 21 de ani. Nu am ce să reproșez nimănui, pentru că și echipa, băieții, sunt foarte ok. A fost puțin greu să se obișnuiască cu ideile mele trăsnite, dar între timp au înțeles. Chiar au îmbrățișat totul și unii dintre ei mi-au spus că e foarte tare ceea ce fac.


Pentru cine e jurnalismul sportiv?

Jurnalismul sportiv e și pentru noi, pentru fete, dar este mai mult pentru bărbați. Asta și din cauza condițiilor de lucru mai aprige, mai precare, extreme față de orice alt tip de jurnalism. În sport, trebuie să înduri ierni grele, trebuie să fii acolo, nu contează că ninge, că plouă, că e furtună, trebuie să fii lângă teren, orice s-ar întâmpla.

Când am fost reporter la Nova, m-am ocupat de toate sporturile „posibile și imposibile” care veneau din Timișoara și județul Timiș. Mi-a plăcut, pentru că mi-am dorit atunci să fiu acel gen de jurnalist care pune în lumină tot ceea ce înseamnă sportul din zona noastră. Nu doar fotbalul, pentru că nu doar fotbalul există, și mi se părea normal să avem o paletă variată. Nu mergeam tot timpul pe teren, recunosc, pentru că aveam foarte multe ore pe atunci la facultate, dar aveam noroc cu colegii, care mă ajutau de fiecare dată când nu reușeam să ajung să trag eu materialul sau să merg până acolo. Când ajungeam pe teren, luam declarațiile pe care trebuia să le fac, apoi mergeam la redacție, le ascultam, îmi plănuiam în minte cum vreau să arate și îmi concepeam materialul (sincron, intro). Mergeam în camera de voci, trăgeam, tot eu, materialul și îl dădeam la montaj.

De multe ori, trebuie să înfrunți condițiile foarte grele și ai nevoie să te protejezi mai mult. Eram des văzută cu o eșarfă mare („pătură”), foarte îmbrăcată, chiar dacă nu era extrem de frig, dar trebuia să mă protejez. De-a lungul timpului, am avut multe probleme din cauza frigului și stresului, și mereu trebuia să am grijă de mine și de sănătatea mea. Iar acest lucru era un „motiv” de glumă, de amuzament, pentru unii dintre oamenii din domeniu. 


Cum comunici la fotbal?

Partea de comunicare la o echipă de sport poate fi, uneori, mai grea. Ai un singur club, un singur sport de care te ocupi și poate fi greu, pentru că poți sau nu poți să rezonezi cu echipa. Și trebuie să ai grijă de fiecare dată atunci când spui ceva, să ai grijă pentru că tu vorbești din partea clubului, nu din partea ta. Trebuie să fii atent despre ce sau cine vorbești și cum vorbești.

Nu știu cum mă văd colegii, dar eu sunt reprezentantul lor în lume din partea clubului. Cumva, m-am simțit discriminată din prima zi de când am intrat pe teren. De fiecare dată mi s-a amintit acest lucru. Prin fraze precum „ce cauți aici?”, „ești conștientă că e un domeniu al bărbaților, foarte mizerabil și foarte tare, în care o fată așa fragilă și sensibilă…”. Mi s-a reamintit mereu, de când am intrat și până în prezent. M-am simțit discriminată și când am văzut privirile celor din jur, care se întrebau ce fac eu aici. Unii jucători mă vedeau ca pe altceva. Nu puteau să conceapă că eu sunt acolo strict profesional. Ei se gândeau poate la alte lucruri. Unii dintre ei au întrecut măsura.


De unde vine inspirația?

Atunci când am început, modelul meu era Ioana Cosma de la ProTV. Îmi plăcea foarte mult de ea. Era pur și simplu fascinată de felul în care ținea o emisiune sportivă, pentru bărbați și cu bărbați. Ea a fost principalul meu model. Apoi, nu pot să spun că au fost modele din punct de vedere al comunicării, pentru că nu îi cunosc, dar, urmărind cluburile mult mai mari, cumva, mi-am setat modele ale cluburilor. Foarte mult m-au ajutat cei de la ACS Poli și de la Agroland, Levi și Tibi care, pur și simplu, m-au luat peste tot cu ei să-mi spună cum trebuie să fac. Și bunicul meu, pentru că a fost cel care a stat lângă mine și mi-a explicat ce înseamnă un offsaid, care sunt regulile, au fost unele lucruri pe care nu le înțelegeam, la 14-15 ani. Iar el a fost un real sprijin pentru mine în tot ce înseamnă lumea fotbalului și ce trebuie să faci în ea.


Eu, Bianca, perfectă

Când încerci să faci mai multe lucruri și să le arăți oamenilor că poți și tu să lucrezi în lumea asta, intervine ajunsul sau neajunsul la persoana ta. Mă tot gândeam ce mai trebuie să fac ca oamenii să-mi spună „ești chiar wow, ești fată și știi ce faci, tu chiar știi fotbal”. Să lucrezi la un club înseamnă să mergi după anumite puncte, postări anume, să ai o perfecțiune anume când vorbești, pentru că reprezinți clubul. Te afectează și în viața personală. Eu am devenit din ce în ce mai perfecționistă, deși eram și înainte. În fiecare zi eram tot mai mult, tot mai mult, îmi doream să fie totul perfect, eram cumva copleșită de postatul la ore fixe și am crezut că și viața mea trebuie tot așa, perfectă. Și mi-am împachetat lumea mea în stilul profesional. Ceea ce nu a fost ok. Atunci am început să cred despre mine că nu sunt „suficientă” în viața reală, față de alte persoane. Mi-a afectat și relațiile cu persoanele din jurul meu, pentru că mă raportam cumva la stilul profesional și atunci mă inhibam foarte mult. Deși multă lume mi-a spus că nu înțelege de unde inhibarea asta, având în vedere că eu lucrez într-un domeniul al bărbaților și mă vedeau ca pe o persoană tare și puternică.

Cred, totuși, că a fost ok să fiu perfecționistă la locul de muncă, având în vedere că sunt fată. Pentru că îmi doream să mențin mereu imaginea bună, care era greu de clădit, până la urmă. Sincer, e foarte greu ca fată să îți menții o imagine plină de respect și bună, raportată la mai multe persoane sau cluburi. Trebuie să ai grijă mereu ce spui, cum faci, cum procedezi, cum vorbești cu anumite persoane, ca să nu se interpreteze. Tocmai de aceea, „stai în gardă”, dar îți faci treaba profesionist.

Eram copleșită de perfecționism și asta s-a transpus în viața personală. A fost și perioada în care nu știam încotro îmi doresc să merg. Nu-mi doream să o iau de la zero, pentru a arăta din nou că sunt bună, că eu vreau doar să lucrez în lumea asta, că merit să fiu în lumea asta, că nu mă interesează nimic altceva. Și atunci a fost destul de greu, pentru că nu știam, efectiv, ce să fac. Refuzam orice ofertă primeam, până m-am „trezit” brusc, într-o zi, și am primit oferta celor de la Ripensia. Nu știam dacă să o accept sau nu, dar m-am gândit că am luat-o de la zero de atâtea ori și că pot să o fac încă o dată. Și o să o fac până când o să simt că acolo e bine și merită să rămân. Nu contează de câte ori o iau de la zero.

Trebuie să-ți placă foarte mult. Dacă nu îți place enorm de mult ceea ce faci, nu poți să reziști. Au fost foarte multe momente în care eu am vrut să renunț, și o spun sincer, odată la câteva luni îmi ziceam, „gata, renunț, ies din lumea fotbalului, nu mă mai interesează, nu mai pot, nu mai vreau”. Dar e pasiunea care te împinge și te încăpățânează, până în pânzele albe, până când ai făcut tot ce a ținut de tine ca să-ți urmezi visul. Și asta le spun și altor fete, dacă ele vor să facă acest lucru, chiar dacă sunt fete, să nu asculte de gura lumii, pentru că gura lumii oricum o să vorbească. Important e să faci tu ceea ce vrei și ceea ce îți place.


„Îmi doresc un transfer la un club mai mare”

Mi-am dorit întotdeauna să fiu un manager de club și cândva voi face și Managementul Sportiv. Nu se știe. În viitor, mă văd undeva, pe partea de comunicare, la un club mare, ca Liverpool, Arsenal sau Rangers. Îmi doresc să țintesc sus. Sunt ca fotbaliștii, „îmi doresc un transfer la un club mai mare”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *