Ale, în ritmul ei

Alexandra Țipțer are 23 de ani, este absolventă de jurnalism, este pasionată de teatru, scrie, înregistrează, întreabă, montează, vorbește, este curioasă, este veselă și este inițiatoarea podcast-ului În ritmul meu. Este un proiect care prezintă, sub forma unor casete, teme despre care ne facem cu greu curaj să vorbim.


Sunt Ale și-mi place să scriu

Sunt Ale, deși nu foarte multă lume îmi spune Ale la început, am 23 de ani, am terminat Facultatea de Jurnalism acum doi ani și stau în București. Și îmi place să scriu. Așa mă descriu de când am venit în București la facultate, „sunt Ale și îmi place să scriu”. În clasa a XI-a am câștigat un concurs de scris, care mi-a deschis drumul spre jurnalism. De atunci, am început să scriu, pentru revista școlii, pentru site-uri de femei (cu care mi-am dat seama că nu am nici o treabă), am făcut știri, am fost la conferințe de presă, sau reportaje audio pentru radio. Am vrut să mă joc cât mai mult, să experimentez, ca să-mi găsesc o voce și să-mi dau seama cum pot să dau eu scrisul mai departe, prin ce fel de articole.

Cred că mi se potrivește foarte mult jurnalismul narativ. Am lucrat mult la articole de acest gen și în facultate, când am avut norocul să-l avem profesor pe Cristi Lupșa, editor la DoR. De la el a început, cumva, povestea cu jurnalismul narativ, datorită lui am ieșit mult pe teren și am vorbit cu oameni, cărora le-am aflat poveștile. Dar, deși mi-am dat seama că îmi place mult, în timpul facultății nu m-am axat prea mult pe el, pentru că încercam să-mi dau seama ce-mi place. Tot la el am ajuns.

Jurnalismul narativ este tipul de jurnalism pe care îl văd cel mai aproape de mine. Îmi place pentru că poți ilustra cât mai profund un subiect și că ai privilegiul de a documenta mai mult. Știrile mă super panichează. La radio, era un ritm foarte alert care, la un moment dat, mi se părea că nu mi se mai potrivește. Aveam impresia că dezinformez, că stric tot și că nu ar mai trebui să mai fac asta. Cred că aici, la jurnalismul narativ, ai timp de a documenta, de a verifica și reverifica din toate unghiurile, de a scrie și rescrie. Cred că mă ajută să cresc, să-mi descopăr un stil, să pot să dau ceva corect și bine făcut. Și mă lasă să am timp cu mine.


Video-urile care-mi amintesc de mine la 20 de ani

În perioada studenției am început să fac vine-uri. Simțeam că vreau să dau ceva din mine, că vreau să le arăt oamenilor cum e viața de student, din perspectiva mea. Încercam să arăt cât mai multe întâmplări amuzante prin care treceam în acel moment și să le dau viață prin video. Mă ținea în priză. Ajungeam acasă, nu aveam chef de nimic, dar îmi venea o idee, îmi luam o haină și o pălărie, filmam și apoi montam.  

Intrasem într-un ritm, care mă fascina, voiam să aflu cât mai multe despre cum poți monta și cum poți să îi dai o viață și o voce. Le-am făcut și pentru că voiam să-mi amintesc cum eram la 20 de ani, nebună și treceam prin tot felul de situații. Făceam de mică asta, notam diferite dialoguri dintre părinții mei și apoi le interpretam în fața lor. Mi se părea că duc asta la alt nivel. Atunci așa simțeam. Și mă distram foarte mult să le fac.


Teatru… sau poate nu

După ce am terminat jurnalismul, deși îmi plăcea în continuare să scriu, simțeam că nu mi se mai potrivește ceva. Mă tot întrebam dacă e bine sau nu e bine ce fac, dacă scriu și dezinformez sau dacă nu știu să întreb. Mi-am zis să iau o pauză. Și mi-am adus aminte de perioada în care făceam teatru. Experiența cu teatrul a început în liceu. Mi-a fost teamă de el, deși e ciudat să zic asta. Exista un casting în liceu, pentru că se forma o trupă de liceeni, la care voiam să mă duc, dar mi-a fost frică. Am stat până au intrat toți și, când a venit rândul meu, am plecat. Și mi-a părut foarte rău! E regretul meu din liceu, că nu m-am implicat mai devreme în teatru. Mă gândeam uneori că, poate, drumul meu ar fi fost altfel.

Și, după facultate, m-am gândit că aș putea să fac teatru. Luasem o pauză de la radio, pentru a-mi da licența, nu lucram și am zis să încerc. A fost cea mai faină perioadă din viața mea! M-am distrat foarte mult. Două săptămâni a ținut admiterea, am crezut că înnebunesc de emoții! Am păstrat și un jurnal de atunci, m-am filmat după fiecare probă. Eram foarte fericită și naivă atunci, nu mă mai regăsesc foarte mult cu Ale de atunci. Dar țin minte emoțiile și felul în care m-am simțit. Mi se părea totul minunat și eram mândră că am avut curaj să fac totul singură: să mă înscriu, să caut actele, să merg la probele, să găsesc clasele, care mi se păreau din Harry Potter, și să interacționez cu oamenii, ca într-un High School Musical.

Am reușit să iau toate probleme, mai puțin ultima, care era cea mai importantă. După, nu am mai știut ce să fac. Parcă se legase totul atât de bine, redescoperisem teatrul, speram și că o să îl îmbin cândva cu jurnalismul. Era un carusel de emoții. Numele meu era undeva la coada listei și m-am simțit foarte rău. În perioada de după admitere, nu aveam nimic, nici un job, nici nu mai mergeam la facultate. Și mă tot întrebam cum ar trebui să o iau de la capăt și ce ar trebui să fac, pentru că nu mai înțelegeam nimic.  

Am avut câteva zile în care m-am simțit foarte prost. Mă filmam, dar nu făceam mare lucru, stăteam, plângeam, și îmi tot repetam că am fost atât de aproape, dar nu am reușit. Era foarte frustrant. Dar, mi-am zis apoi că nu pot să stau așa toată viața și am încercat să mă încurajez singură. Mi-am reluat viața. Sau am încercat. Am fost „ucenică” la DoR și am devenit voluntară la Cuibul Artiștilor, care e o trupă de teatru. Mă ținea în priză și eram în contact cu oamenii. Stăteam în fiecare seară la spectacole, le-am văzut de multe ori pe fiecare, și îmi plăcea și lumea din spatele scenei. Am încercat să păstrez legătura cu toate lucrurile care îmi plăceau. Așa că am dat din nou admiterea. Nu am luat-o nici acum. Dar am depășit mai bine de data asta.


Casetele, în ritmul ei

La început, nici nu vedeam așa casetele. Acum un an, vedeam povestea asta sub formă de video-uri, în care să vorbesc despre experiențe prin care eu am trecut. Dar, mi-am dat seama că am nevoie de mai multe lucruri ca să pot face ceea ce-mi imaginam. Ideea a venit dintr-o nevoie de a exterioriza unele lucruri pe care încercam să le ascund, legate de emoțiile mele și felul în care mă simțeam uneori. În perioada admiterii, nu am prea vorbit despre cum mă simt, încercam să-mi reprim emoțiile, pentru că nu-mi plăceau neapărat și mă închideam mult în mine.

Prin acest proiect, am vrut ca cei care trec prin aceleași lucruri, să găsească util ce povestesc și să folosească tehnicile pe care le expun, pentru a depăși unele momente pe care le consideră greu de depășit. Vreau să vorbim mai mult despre felul în care ne simțim. Mi se pare că există stigma, că sănătatea mintală e ceva despre care nu trebuie să vorbim, că oamenii nu trebuie să știe cum ne simțim noi, pentru că suntem slabi dacă știu.

Mi-a luat ceva timp să-mi găsesc curajul să fac un podcast, dar mi-am spus că, dacă nu o să o fac, o să fie încă un lucru pe care nu îl fac și de care o să-mi pară rău. Așa că i-am contactat și pe Teo, fata care mă ajută cu grafica, pe care o știu din facultate, și pe David, care mă ajută cu muzica și pe care îl știu de la Cuib. Simțeam nevoia să fie cât mai dinamic proiectul. Am ținut foarte mult să existe și părerea specialiștilor, pentru a oferi informații și tehnici utile.


Temele grele, temele mele

Primele teme au fost despre lucruri care mi-au stat mie „pe cap”, despre care puteam vorbi cu lejeritate, pentru că trecusem prin momentele acelea. Ajunsesem să nu mai lucrez bine din cauza perfecționismului, din cauză că mi se părea că nu le dau oamenilor materiale atât de perfecte pe cât credeam eu că le vor. Am vrut să fiu sinceră cu cei care mă ascultă, ca să pot să le transmit ceea ce simt eu. Pentru că, degeaba le cer altora să fie vulnerabili, dacă eu nu sunt.

În prezent, lucrez doar la casete. Îmi ia destul de mult timp, pentru că sunt perfecționistă. Vreau să fie gata cu o săptămână mai devreme, ca să fiu sigură că le pot posta. Vreau să public în fiecare luni, cel puțin la început, pentru a se strânge conținut. Montez un episod marțea, și fac asta cam toată ziua. Nu știu să contorizez câte ore petrec lucrând la un astfel de material, pentru că fac mai multe lucruri deodată: scriu, contactez psihologii, inserez poveștile mele, caut oameni, a căror poveste cred că se potrivește cu acel episod. Lucrez câte puțin în fiecare zi. Iar în zilele când trebuie să fie gata, mă dedic total, uneori chiar uit să mănânc.

Am primit doar feedback bun până acum și mi se pare că s-au adunat oamenii repede. E greu să zic că am reacții pozitive, pentru că stima mea de sine e scăzută. Dar cred că oamenii apreciază și se identifică cu poveștile de acolo. Și acest lucru îmi dă multă încredere să continui.

Am un plan pentru următoarele casete. Ultimul episod, cel de ieri, a fost despre oamenii care au probleme cu furia. Îmi doresc să pregătesc ceva despre empatie, vulnerabilitate (pentru că mi se pare că nu știm ce înseamnă să fii cu adevărat vulnerabil, e doar „la modă”) și despre limite și intimitate. Încerc să mă joc cât mai mult. Temele și ideile pe care le am, încerc să le potrivesc și cu felul în care mă simt eu. Nu am un plan fix. Poate, la un moment dat, totul va fi total altfel. Sau poate nu va mai fi deloc. Încerc să iau totul așa cum e.


Cândva, cred că toți trecem prin problemele pe care le dezbat în casete. Unii la o intensitate mai mare, cu nevoie de ajutor specializat, iar alții, la o intensitate mai mică, care ne disciplineze. E important să fim conștienți de ele și să le folosim ca să ne ajute. Toți ne confruntăm cu stări de anxietate și toți ne gândim că, poate, nu am făcut ceva perfect, dar sunt doar standardele noastre super ridicate și așteptările prea mari pe care le avem noi de la noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *